Vă mai reţin atenţia încă puţin, cât să citiţi rândurile ce urmează…

 

Unde veţi vedea cum recunosc eu sincer că am fost înfrânt de arafaţi. Şi că Sistemul s-a scăpat (pe el!). Că s-a petrecut o eşapare cumplită. Îngrozitoare. Înspăimântătoare. Terifiantă. Regretabilă (şi, totuşi… nu! dar, aveţi puţintică răbdare!).

Practic, în cazul acesta al sirenelor ce ne-au fermecat săptămâna trecută, timp de patru zile, ajungând ca vineri, să pună capac Izvorului Tămăduirii, Sistemul s-a dat de gol. Sau numai gol, fără „de”. Adică s-a dezvelit şi ni s-a înfăţişat în toată splendoarea sa scheletică, pe ici-pe colo, dacă nu ciumată, măcar leproasă. Sau, recurgând la o licenţă poetică (necontinuată de masterat!), putem spune că, exematic şi cu minte, Sistemul ne-a intrat în minte!

Vasăzică, de unde susţineam eu taman acum trei zile că Sistemul e perfect etanş, că, urmare a strădaniilor şi vigilenţei arafaţilor de serviciu, nimic nu iese în afară, că nu răsuflă niciun cm3 de aer, măcar cât o jumătate de suspin amoros în baldachin sau de oftat melancolic la fereastră, ei bine, iată că tocmai am fost sever contrazis. Sistemul s-a fâsâit. S-a „vânturat”.

Sâmbătă s-a făcut bilanţul. S-au afişat rezultatele. S-au tras…mă rog! concluziile (de fapt, numai una singură, dar sănătoasă, pe care o veţi pricepe la sfârşit).

Deci, din 6.045 de sirene, câte sunt înfiripate pe întreg cuprinsul ţării, nu au funcţionat decât 5.410. Adică, 635 au ales să tacă, rămânând, aşa cum spune dictonul, într-o adâncă stare de filozofare (şi ce e oare mai misterios şi mai emoţionant decât o sirenă mută din punct de vedere fizic şi metafizic?!). Oricum, realitatea dură a fost dată în vileag, cum că, din numărul total al echipamentelor de avertizare şi alarmare, „gradul de audibilitate” a fost de 48%. Altfel spus, aproape jumătate din poporul român nu şi-a pus în acţiune urechea internă, adică a fost hipoacuzic la strădaniile domnului Raed. Domnul Raed, care a fost foarte nemulţumit, pentru că „Nu putem spune că dispunem de un sistem de alertare eficient. La nivel local, au fost greutăţi în pornirea sirenelor, mai mult din cauza factorului uman.” E clar, iată inamicul nr.1: „factorul uman”, care nu ştie, nu poate sau, hmm!...poate nu vrea, să pornească sirena.

În multe sate din ţara noastră europeană, „factorul uman” a rămas în urmă cu timpul şi internetul, drept care, alertează populaţia trăgând clopotele (n.n. iată că, la fel ca şi la sirene, se trage de ceva!). Ori suflând în fluiere sau bătând tobele (de unde, şi discreta locuţiune verbală „a bate toba”!). În plus, vineri, fiind Izvorul Tămăduirii, credincioşii au crezut că dangătele clopotelor îi chemau la slujbă. Ori, mai rău, că se scutura pământul, la ordinul lui Dumnezeu, spre a-i pedepsi pentru credinţa în dorul lelii sau pentru tot felul de alte păcate.

Şi acum, să venim cu corolarul. Nu este vorba că Sistemul s-a scăpat pe el. Ezerciţul s-a vrut dintru început un eşec (deci, n-are de ce să fie regretabil!). Prin hărmălaia care a pus poporul într-o situaţie de indiferenţă criminală, mărind doza şi-aşa îngrijorătoare de sictir naţional, de fapt, domnul Raed se scapă pe el. Căci, bătând cu pumnul elocinţei sale uşor exotice în masele populare, el a ajuns nu la mai multe, ci la o singură concluzie. Că e nevoie de creşterea numărului de echipamente de avertizare şi alarmare, precum şi de încurajarea găsirii „de căi alternative”, pentru transmiterea mesajelor către populaţia aflată în expectaţie.

Phiii!...Ca un făcut, însă observ că acesta este fix şi epilogul intervenţiei mele de vineri.

Un sfat: rămâneţi, totuşi, conectaţi la ghicitoarea implicită. A cui firmă se va ocupa de problema naţională a „căilor alternative” de pus alarma la ţară?... Ghici ciupercă cine-i?!