Evenimentul Zilei > International > De ce interminabilele compromisuri ale Europei constituie o virtute
De ce interminabilele compromisuri ale Europei constituie o virtute

De ce interminabilele compromisuri ale Europei constituie o virtute

Înaintea încă unui Consiliu European, care se va reuni săptămâna aceasta, guvernele UE se ceartă pe tema migrației: țările de destinație și țările de sosire se acuză reciproc, nu pentru prima dată, că nu fac suficient pentru a gestiona problema.

Ele sunt în dezacord și în privința multor altor chestiuni, cum ar fi a zecea rundă de sancțiuni contra Rusiei, utilizarea activelor rusești înghețate pentru reconstrucția Ucrainei ori modalitatea cea mai bună de a reacționa la Legea Reducerii Inflației adoptată de SUA – o schemă generoasă de subvenții verzi care, se tem mulți din UE, le-ar putea dăuna companiilor europene.

Unii sunt disperați din cauza unei asemenea dezbinări europene. În centrul ei, scria odinioară [revista britanică] The Economist, „se află neputința de a răspunde la o întrebare veche de decenii: la ce folosește de fapt UE?”

Acea afirmație e însă absurdă

Guvernele europene știu mult prea bine la ce folosește UE, și tocmai de aceea la nivelul ei au loc discuțiile. UE există pentru a le ajuta să gestioneze conflicte care altfel ar fi riscat să scape de sub control. Și guvernele dovedesc acest lucru zi de zi – prin faptul că se ceartă, uneori gălăgios, pentru ca ulterior să lucreze la obținerea unui compromis acceptabil pentru toată lumea.

Uneori, când iau decizii importante la Bruxelles, conducătorii naționali trebuie să-și încalce liniile roșii pe care tot ei și le stabiliseră, pentru a putea ajunge la un astfel de compromis. Decizia lor de a se împrumuta colectiv pentru a ajuta economiile lovite de pandemie să se redreseze constituie un exemplu clasic. Un altul e decizia de a trimite tancuri Ucrainei.

Ei înțeleg în mod clar că un conflict european poate lua amploare, iar UE e concepută pentru a împiedica o asemenea evoluție. După ce sunt tentați de abordări pur naționale, ei se lămuresc rapid că amploarea problemei impune o soluție colectivă.

Sunt unii care continuă să viseze că țările europene vor înceta într-o bună zi să se mai certe. Ei visează la altruism, solidaritate și soluții perfecte. Și au dreptate să-i critice pe conducătorii naționali pentru că nesocotesc și subminează decizii pe care tot ei le-au adoptat la Bruxelles.

Dar ideea europeană nu urmărește lichidarea divergențelor dintre țările membre; scopul ei e să le gestioneze în așa fel încât să fie totuși posibile acțiuni colective eficiente.

Atât timp cât conducătorii naționali vor continua să facă legea la Bruxelles, și cum sunt aleși de propria țară pentru a-i apăra interesele naționale, ei vor continua să se certe între ei în toate privințele, indiferent că sunt importante ori mai mărunte. Pentru a gestiona aceste certuri ei se folosesc de UE, în calitate de forum destinat găsirii unor soluții de compromis. Volumul enorm de decizii pe care ei le iau la Bruxelles dovedește cât de util e acest forum.

Încă de la înființarea Comunității Cărbunelui și Oțelului în 1952 [embrionul din care avea să se dezvolte UE – n.trad.], compromisurile reprezintă un aspect crucial în Europa. După al doilea război mondial șase țări au convenit ca de atunci încolo să-și poarte bătăliile la o masă de conferințe, nu pe un câmp de luptă, și folosindu-și vorbele, nu armele.

Acea masă a fost așezată la Bruxelles, un oraș mare dintr-o țară mică lipsită de șovinism, cu loc din belșug pentru a-i găzdui pe noii oficiali europeni alături de delegați naționali, juriști și experți.

De ce la Bruxelles? (Nu datorită vremii)

Bruxelles a reprezentat o alegere cu semnificație istorică: între 1850 și 1914 mii de juriști, diplomați și experți se stabiliseră deja în oraș. Lucrând împreună pentru a dezvolta telegrafia, sistemul metric și rețeaua feroviară, ei sperau să construiască o societate nouă lipsită de politică și războaie, așa cum și-o imaginase aristocratul francez Saint-Simon.

În siajul acestor internaționaliști tehnocrați au sosit artiști, antreprenori și inventatori – o comunitate europeană nu chiar atât de diferită de cea pe care o vedem astăzi la Bruxelles.

În 1914 guvernele naționale și-au pierdut interesul pentru cooperare, pentru a mă exprima cu indulgență. Tehnicienii au fost chemați acasă și înrolați în armate pentru a lupta unii cu alții, după cum descrie Mark Mazower în cartea sa „A guverna lumea – Istoria unei idei”.

Uniunea Europeană e construită pe trauma a două războaie mondiale. Pentru a-i împiedica pe conducătorii naționali să mai sară unul la gâtul celuilalt, unificarea postbelică s-a asigurat că nu vor mai putea exista învingători și perdanți.

Țările își păstrează propriile obsesii, interese și fantezii. În trecut acestea puteau duce la războaie. Astăzi duc la negocieri.

Pot fi necesari ani, chiar și decenii, pentru a se ajunge la compromis. Deciziile de acest gen sunt de obicei stufoase și greu de înțeles din cauza prevederilor (deliberat) ambigue, foilor de parcurs irealizabile și lacunelor bizare, dubioase chiar. Iar aceasta pentru că politicienii naționali trebuie să fie în măsură să se întoarcă în țară și să proclame că ei sunt cei care au învins.

Toate statele membre se plâng de compromisurile europene, fiecare din propriile lui motive. Cu toate acestea, respectivele decizii tind să fie robuste tocmai pentru că conțin suficient pentru fiecare. Și nimeni nu e dornic să ia negocierile iarăși de la capăt pentru a obține un alt acord.

Din nefericire, cetățenii europeni nu prea sunt familiarizați cu acest mecanism. El nu se predă la școală. Politicienii preferă adesea să înjure „Bruxelles”-ul mai degrabă decât să explice cum funcționează el, ceea ce înseamnă că ei alimentează așteptări eronate. Cetățenii cer tot mai mult decizii curate, concise, clare. Dar, cu 27 de țări în UE, așa ceva e imposibil.

Putem lua drept exemplul conflictul privind răspunsul Europei la subvențiile verzi masive adoptate de SUA. Unele state membre vor ca și UE să adopte asemenea subvenții pe acest mal al bălții. Altele detestă finanțarea „centralizată” din partea UE ori sunt convinse că forțele pieței vor rezolva orice problemă.

Cocktailul compromisurilor

Oricare va fi compromisul final, un lucru e sigur: va fi un cocktail tipic european, reprezentând multe gusturi și preferințe. Și toată lumea se va plânge de el.

Compromisul este un element esențial al democrației. Din nefericire, este adesea considerat o slăbiciune, nu un atu. Tragedia Europei, spunea cândva filozoful israelian Avishai Margalit, este „că ea trebuie să trăiască permanent cu o tensiune inerentă: ce face ea este adesea util și eficient, dar concomitent e și un pic josnic”, potrivit euobserver.com

În cartea lui, „Compromisuri și Compromisuri Putrede”, Margalit apără compromisul politic în calitate de produs esențial al civilizației. El îl numește „virtute politică în interesul păcii”.

N-ar fi rău să ne amintim acest lucru data viitoare când conducătorii naționali vor începe iarăși să se certe pe cine știe ce.

Articol de Caroline de Gruyter (editorialistă la ziarul olandez NRC, la revista americană Foreign Policy și la cotidianul belgian De Standaard) – Traducerea Rdor

Publicat in categoriile: International
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: