„Război la graniţele României”! „Arde graniţa”! „Putin, gata să invadeze Ucraina”! Auzind aceste ştiri, îţi vine să nu mai ieşi pe stradă fără o cască de protecţie pe cap sau măcar o bască din tablă, să te ocrotească. Şi să închizi gazele, că cea mai mare parte dintre ele sunt ruseşti şi să nu cumva să le pună ăia ceva în ele şi să explodeze, sau să le mai crească iar preţul, ceea ce ar fi cam acelaşi lucru.

Analişti de toate gradele şi pregătirile, care până mai ieri vorbeau doct despre Omicron şi cum o să ne radă el de n-o să mai putem fi îngropaţi că e iarnă şi pământul îngheţat, l-au dat de-o parte acum şi comentează despre ce se petrece la graniţa dintre Federaţia Rusă şi Ucraina. Se fac analize cu argumente şi contraargumente. Se fac previziuni, ca şi cum toţi ar şti ce e în capul lui Putin, de zici că au fost cu toţii colegi la şcoală. Cam cum fusese prin anii ’90 Ion Iliescu coleg de şcoală cu Gorbaciov.

Dar nu numai ai noştri analişti sunt agitaţi, ci şi mulţi dintre liderii occidentali, că de Iohannis nu poate fi vorba. Nu l-a mai văzut nimeni de ceva timp. E sezon la schi. Dacian Cioloş, spre exemplu, purtătorul de cuvânt în România al preşedintelui Macron, ne anunţă triumfător că Franţa este gata să trimită trupe în România, ca să ne apere. Trupe glorioase, buni luptători, după cum s-a văzut în Al Doilea Război Mondial. Atâta bucurie era în anunţul lui Cioloş, de ziceai că trupele alea franţuzeşti vin să-l reinstaleze premier, cum a făcut Armata Roşie cu Pantiuşa, Ana Pauker şi Teohari Georgescu în ’45 când i-a pus în fruntea României, după ce la Yalta ne-a dat Winston Churchill la schimb cu Grecia.

N-aş vrea să mă înscriu şi eu printre pricepuţii care au schimbat analiza Omicronului cu cea geo-politico-militară. Sunt oricum liniştit, pentru că sunt sigur că oastea concentrată de Putin la graniţa cu Ucraina, nu are nici pe departe atâţia generali, , câţi are România. Unul mai capabil decât altul. Numai pe ăştia dacă îi trimitem în linia întâi şi aruncă în ruşi cu stelele alea de pe umăr şi gata, i-am pus pe fugă. Mult e până dăm de Iohannis să le dea ordinul.

Dacă nu analizez, stau totuşi şi mă gândesc: pentru ce mi-aş lua eu puşca şi cureaua lată, să merg să apăr Ucraina? Că România, după părerea mea, nu are de ce să se teamă. Spre deosebire de ţara vecină, suntem membru NATO şi Rusia nu îşi doreşte un război cu Alianţa Nord-Atlantică, aşa cum nici Alianţa nu vrea o confruntare cu Rusia.

Şi atunci, de ce rămânem noi, la mijloc, să băgăm capul în poză şi să ne strâmbăm că nu suntem de acord, deşi nu ne-a întrebat nimeni. Şi pentru cine?

Ia să ne amintim un pic. URSS ne-a luat nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei şi le-a dat Ucrainei. Ucraină care nu ştie cum să-i persecute mai rău pe românii trăitori acolo şi care cu mari sacrificii şi pericole îşi mai menţin identitatea naţională. Administraţia Constantinescu a acceptat de bună voie şi nesilită de nimeni această cedare.

În anul 2004, ca un bun vecin ce este, Ucraina a început de capul ei să construiască Canalul Bâstroe, în lungime de 10 kilometri, care ar fi trebuit să facă legătura între Dunăre şi Marea Neagră. Canalul trecea fix prin Delta Dunării, teritoriu de importanţă ecologică mondială, aflat în patrimoniul UNESCO. Canalul ar fi provocat un veritabil dezastru ecologic în zonă. Până la urmă însă, natura s-ar fi adaptat şi refăcut în mulţi ani. Canalul însă avea şi menirea să şi golească Delta românească de apă. Ori deltă fără apă, se cheamă că nu există. România a protestat atunci. În 2008,  patru ani mai târziu, s-a dat un avertisment internaţional Ucrainei să oprească lucrările. Rezultatul? În iunie 2011,  Reuniunea Părților la Convenția de la Espoo a reconfirmat faptul că Ucraina încalcă în continuare Convenția în privința proiectul canalului Bâstroe. În traducere, a sfidat toată lumea, au continuat lucrările, fără să le pese că ne distrug Delta.

Pe data de 2 septembrie 1991, pe Canalul Sulina, folosit pentru navigaţia maritimă, drumul pe unde intrau navele din Marea Neagră şi mergeau până la Brăila, unde se termină Dunărea Maritimă, în dreptul localităţii Partizani s-a răsturnat ca din întâmplare şi fărpă nicio legătură că deschiderea lucrărilor la Bâstroe, nava Rostok, sub pavilion ucrainean. Era încărcată cu bare din metal. Grea de tot. S-a răsturnat aşa de bine, că s-a pus de-a curmezişul şi a blocat canalul încât nu s-a mai putut naviga pe el. Martori oculari au declarat atunci că echipajul s-a salvat fără probleme, sărind pe mal. Ba chiar aveau şi bagaje la ei. Să le treacă de sperietură, au început să bea rachiu îndoit cu apă, vorbind între ei pe ruseşte că acum românii nu mai au pe unde naviga. Numai că românii care au fost martori oculari erau lipoveni şi au înţeles ce spuneau navigatorii eşuaţi.

Tot bine ne-am înţeles cu ucrainenii şi pe tema platoului continental al Mării Negre. Negocierile au demarat în 1967, pe vremea URSS – ului, dar după 20 de ani nu s-a ajuns la niciun consens. Aşa că România s-a adresat Curţii Europene de Justiţie. În 2009, Curtea a dat dreptate României. Că altfel, rămânea cum a fost. Adică la ei.

Ucraina ne-a ţepuit şi cu combinatul de la Krivoi Rog. Construcţia a început în 1983 şi ar fi trebuit finalizată în 1992, la ea participând Ucraina plus alte cinci state din lagărul socialist de atunci, între care şi România. Combinatul a fost ridicat în proporţie de 90 la sută. Lângă el, din temelii, a fost construit şi un orăşel. Patru mari companii româneşti au investit la Krivoi Rog peste 800 de milioane de dolari. Ca să nu mai vorbim de munca miilor de români care au lucrat acolo. În schimb, trebuia să primim minereu de fier pentru combinatul de la Galaţi. În 1998, fără să-şi anunţe partenerii, ucrainenii au încetat construcţia, iar românii nu au mai primit înapoi nici banii investiţi sau măcar o parte din ei, nici minereu.

Desigur, nu sunt absurd să spun că ar trebui să nu ne pese. Când arde casa vecinului, n-ai cum să nu fii îngrijorat. Ba încă mai şi muţi nişte găleţi cu apă lângă gard, să le ai la-ndemână. Dar de aici până la soldaţi străini care să ne apere, e cale lungă. Avem noi avioane F 16 de la muzeu, care nici nu trebuie să tragă asupra inamicului. Mult este până se ridică de la sol, că apoi cad singure rezervoarele de pe ele în capul duşmanului.

Şi chiar lăsând resentimentele, fie şi numai pentru cele câteva episoade enumerate, poate ar fi mai bine să ne batem capul cu grevele de la noi care încep să se ţină lanţ şi cu nivelul de trai al românilor, care nu mai suportă scumpirile?

Cât despre Ucraina, poate că ar trebui să ne gândim mai degrabă ce facem cu eventualii refugiaţi în cazul unei invazii ruseşti, decât să ne-ncigem cu cureaua lată şi să punem flinta la spinare.