„În anii `90, un arbitru putea lua 10 -15.000 de dolari pe un meci. Două apartamente în București, la vremea aia”, a dezvăluit Daniel Nanu în cadrul emisiunii „Dosare de presă”, la EVZ Play.

Daniel Nanu, despre epoca de aur a blaturilor din fotbal: „Mă alergau arbitrii să-mi dea plicuri cu bani”.

Daniel Nanu a povestit în emisiunea „Dosare de presă” despre perioada „de aur” a blaturilor din fotbalul românesc.

Daniel Nanu: „Te duceai la un meci cu ideea clară că va fi blat”

Blaturile din fotbalul românesc, mai ales în anii `90, au fost o realitate. Jurnaliștii din presa sportivă de la acea vreme se obișnuiseră atât de tare cu ele, încât vedeau blaturi chiar și acolo unde, poate, nu erau.

„Te duceai la un meci cu ideea clară că va fi blat”, a declarat Daniel Nanu, adăugând că „poate că nu erau blaturi. Dar plecai cu ideea că va fiu blat. Îmi cer scuze dacă am scris despre un meci că a fost blat și, de fapt, n-a fost.”

„Mă alergau arbitrii să-mi dea plicuri cu bani”

Și, ca în orice alt domeniu din presa scrisă de la acea vreme, și jurnaliștii sportivi erau „curtați” cu diferite sume. Bunăvoința profesională le era „mângâiată” cu plicuri de bani și jurnaliștii mai îndărătnici erau prinși și „ofertați” în locuri de neimaginat.

„Unii reacționau, alții nu. Eu am făcut parte din generația în care Ovidiu Ioanițoaia avea emisiunea „Procesul Etapei”, la Pro TV. Acolo era greu s-o mai îmbârligi. Și cu atât mai mari erau presiunile. Adică, am trăit nopți pe tren. Că era, de exemplu, trenul de noapte la Piatra Neamț. Și era unul singur: cu ăla plecai, cu ăla te întorceai. Sau la Reșița. Adică, deplasările astea lungi...

Ei, și în care m-au alergat arbitrii... ce să spun... Să-mi dea plicuri cu bani. Ori pe hol ori în Gara de Nord. Eu le-am zis, „Băi, tu ți-ai luat acolo 5.000- 10.000 și mie vrei să-mi dai 100-200?” Adică, în sensul ăla, „Nu mai încerca!”

Nu, că oricum n-aș fi luat. Așa erau momentele. Nu mă dau eu vreun erou. (...) Ne-au alergat, și pe mine și pe colegii mei, că nu sunt eu vreun exemplu. Ne alergau pe tren”, a dezvăluit jurnalistul.

„Un arbitru care trântea meciul putea să ia și 10- 15.000 de dolari. Cât două apartamente în București”

Momentele mai delicate erau cele în care jurnaliștii socializau seara cu majoritatea oamenilor cunoscuți din fotbal și, a doua zi, scriau în ziare despre blaturile și neregulile din teren.

„În anii ăia era o mare problemă, la deplasările lungi. Mie îmi plăceau deplasările lungi: Bistrița, Piatra Neamț, Timișoara. Și acolo problema era că biletele pentru vagonul de noapte, nu le puteau lua decât cei de acolo. Nu le puteai lua de aici, era o Agenție de Voiaj pe Eforie... Acolo nu-ți dădea bilet la vagonul de noapte Bistrița- București.

Și depindeai de ei. N-aveai cum, ce să faci... Ei, și veneai, și scriai de blat... Și ei sunau... Ce să faci? Unii scriau, unii nu scriau. Eu cred că plecam de la ideea că ăla era momentul și că trebuia să fiu corect față de și de meserie, și față de cei care ne citeau. Acuma ce să zic? Nu puteam să-mi cer scuze, să-l sun pe Jean Pădureanu, „iartă-mă, dar...”. Nu! Dar m-a sunat el pe mine, de câteva ori”, a subliniat Nanu.

Jurnalistul a precizat, însă, că marea problemă era la arbitri. „Unul care trântea meciul putea să ia și 10- 15.000, la vremea aia. De dolari. Bani mulți. Luai două apartamente în București”.

Prima de victorie, mai mică decât prima de „pierdere”

Daniel Nanu susține că e greu de cuantificat câte meciuri au fost „trântite”. Pentru că unele erau blaturi, „adică înțelegere”, dar erau și meciurile cu arbitrii, „care, după părerea mea sunt mai grave”.

„Sunt celebre momentele în care președintele unui club intra în vestiar la echipa lui. Și zicea: „Astăzi, prime de victorie aveți 2000 de dolari de căciulă. Dacă pierdeți, aveți 3000!” Și jucătorii știau ce au de făcut. Se dădeau loviți, portarul sărea în dreapta, în loc să iasă pe centrare. Erau convingători. Nu se făceau chiar de râs”, a mai spus Daniel Nanu.