Nu e prea greu să distingi şi să disociezi între cei care au suferit realmente în timpul comunismului şi cei care nu fac decât să instrumentalizeze, azi, această suferinţă.
Cei din urmă au devenit cei dintâi în plan discursiv: se avântă retoric şi cuprind cu aripile indignării lor tardive întregul spaţiu social. Trasează directive noi, distribuie calificative morale. Demagogia durerii (altora) a fost în floare după 1990.
La antipod, adevăraţii martori şi martiri ai infernului închisorilor politice, cei care au fost acolo, vorbesc cu o uimitoare delicateţe sufletească despre experienţele prin care au trecut. În timp ce inchizitorii de şcoală nouă judecă circular pe baza unor transcendentalii morale, evitând întâlnirea cu planul concret, foştii deţinuţi politici se menţin în sfera lor de experienţă carcerală, într-un câmp al referinţei directe. E motivul pentru care îi citim cu ochii larg deschişi pe N. Steinhardt şi Ion D. Sârbu, Paul Goma şi Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici sau Oana Orlea, în dialog cu regretata Mariana Marin. Interviul-confesiune al Oanei Orlea, „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“ (Editura Compania), ne dă prilejul de a lua contact - mediat - cu obtuza duritate a regimului comunist. Printre victimele lui, tratate cu aceeaşi monedă ideologică forte, se numără, iată, chiar şi elevi. Înainte de a-şi încheia studiile, ei trebuie reeducaţi.
În mod ironic, eroismul de liceeană al Oanei Orlea este unul de împrumut sau, mai exact, de transfer. Ea ar vrea să devină o altă Zoia Kosmodemianskaia, o Zoie a noastră, suportând tot aşa, fără crâcnire, torturi comparabile cu cele aplicate eroinei sovietice de către agenţii Gestapoului. Anchetatorii şi temnicerii de toate gradele rămân literalmente cu gura căscată în faţa acestei fete grăsuţe şi cu părul vâlvoi - un model livresc de insubordonare întrupat, neverosimil, la Jilava, Ghencea sau Malmaison.
„Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!“ îi tot latră în urechi fetei de şaisprezece ani oameni care asigură buna funcţionare a regimului. Să admitem că e o anumită diferenţă faţă de acel „Ia-ţi patul tău şi umblă!“ adresat de Iisus paraliticului.
Recomandările noastre
