„Visul” (1989) si „Levantul” (1990) sunt niste carti absolut uimitoare, fiecare in genul ei. „Levantul” (reeditat la Humanitas) este, in primul rand, o minunata pledoarie pentru frumusetea poeziei. O frumusete diversa, pestrita chiar, atinsa, nu din intamplare, la bataia de aripa a Muzei, ci construita cu truda.

Ingeniozitatea prozodica a autorului e remarcabila: in chipul cel mai firesc, el intra in hainele unor precursori si scrie „in dulcele stil clasic”, redescoperind savoarea vechiului. Fiecare dintre cele douasprezece canturi este o lectie vie de istorie literara.

Poetul postmodern isi alege o serie de repere din poezia autohtona, de la Ienachita Vacarescu la Nichita Stanescu, si le ruleaza discursurile intr-o interferenta cautata, mutandu-se de pe un picior metric pe altul si invartind cu gratie tropii.

Epopeea orientala respira un aer foarte familiar. Manoil, eroul imprumutat din romanul lui Bolintineanu, vrea sa urneasca zavera impotriva domnitorului hulpav, asociindu-se cu „sorioara” lui Zenaida, cu Iaurta chiorul, spaima apelor, si flacaul sau, Zotalis, apoi cu Leonidas, „renumitu-Ampotrofag” si soata lui Zoe (figuri caragialiene), in fine, cu cosmopolitul Languedoc Brillant.

Greci, valahi, aromani, tigani trec dintr-un cant in altul pe jos ori in balon, certandu-se si impacandu-se de dragul unui „republic democratic” in „Valafia cea injosita”. Story-ul, pe alocuri palpitant, e inecat in dulceata amaruie a limbajelor, un lector avizat desprinzandu-se progresiv de cititorul naiv, pentru a prinde si a degusta aluziile culturale.

Caci „Levantul” e o sursa inepuizabila de citate si colaje intertextuale. Sunt cativa critici din noua generatie care isi declara admiratia pentru tot ce publica Mircea Cartarescu astazi, pe motiv ca vad acolo „gheara leului”. Eu prefer, totusi, leul.