Marius Ianuş, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin şi alţi autori tineri sunt activi în revistele culturale şi pe net, iau şi dau interviuri, intră în polemici; fac şi desfac poezia autohtonă, cu o râvnă ce nu trece neobservată. Bucureştii literari sunt un mediu propice pentru asemenea autopropulsări (pe deplin meritate în cazurile de faţă), fiindcă, orice s-ar zice, soarele afirmării personale tot din Capitală răsare.

Există însă pe lângă aceste vedete metropolitane o serie lirică întru totul competitivă artistic: poeţi care, trăind în provincie, îşi asumă cu o anumită voluptate masochistă marginalitatea, încăpăţânându-se să fie „doar“ poeţi. Constantin Acosmei şi Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman ori Ştefan Manasia fac parte din acest lot risipit pe întinderea provinciilor româneşti…

Din „Cartea micilor invazii“, volumul nou al lui Ştefan Manasia apărut la Cartea Românească, se poate vedea cum amplasamentul e transformat într-un crez literar şi o axă simbolică. Sub cerul Mănăşturului, luând-o pe sfoara potecii de pe Canalul Morii, autorul ce-şi ghidează personajul (pe el însuşi) ajunge într-o margine a marginii, un perimetru străjuit „de peturi şi de căcaţii beţivilor/ de aurolacii cu ochi mari, cu ochi mari cât ai libelulelor, adormiţi“.

Abia aici şi atunci, în durata scoasă din timpul istoric şi suprapusă unor momente magice, imemoriale (dar încă furnicătoare), se produce revelaţia: „dădeam ocol marginii dar marginea nu mă primea înăuntru/ nu-mi spunea stai cu noi ia loc pune-ţi şi tu ceva în blid pentru că eram fără îndoială fals şi exhalam duhorile Confortului/ cu toate că ălea cinci sute de ani sedimentate în creier/ nu-mi şterseseră cu totul mirosul de fum, ud şi cald/ senzaţia aia de transpiraţie şi floare de fân lipită de vertebrele ascuţite/ nămolul spârcâind printre degetele picioarelor/ în rutele întotdeauna fericite ale vânătorii.“

Aţi auzit până acum de Ştefan Manasia? Da sau ba, fiţi liniştiţi. O să mai auziţi de el.