De mult, tare de mult (nici nu mai ştiu de când) nu mi s-a mai întâmplat să termin o carte cu exact inversul senzaţiei cu care am început lectura.
Adică de la plăcere la dezgust. De obicei, aterizarea este mai plăcută decât decolarea, happyendul te face să uiţi şi să ierţi repede neplăcerile iniţiale, iar deliciile pământului şi revederea celor dragi alungă spaimele şi agasările începutului.
Ei bine, după ce, cale de peste două sute de pagini, palpitasem la „Territoria“, lui Oleg Garaz, (Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca), găsind un autor cu forţă rezumativă, atmosferă captivantă şi bun accent autoreflexiv, dar şi un subiect incitant pentru noi (fioroşenia stagiului militar în Rusia pre-şi-post-gorbaciovistă), capitolul final - „România ca străinătate sau De ce ar fi trebuit să mă fac tâmplar“ - m-a iritat şi otrăvit cât cuprinde.
Viaţa de militar la fel de rea can lagărele de altădată, cu bătăi crâncene, beţii bolovănoase şi târfe închiriate „pentru detensionarea hormonală“, figura pitoresc-amar-ataşantă a tatălui, amestecul magnetizant de Beethoven, Deep Purple, Shakespeare şi gândul sinuciderii - toate aceste calităţi se dezumflă ca la un descântec atunci când plecăm din Chişinău şi aterizăm în România.
Ne puteți urmări și pe Google News
Oleg Garaz s-a născut în 1964 la Soroca, în nord-estul Basarabiei, a făcut Liceul de muzică „Ştefan Neaga“, din Chişinău, după care, în 1984, este încorporat doi ani în armata sovietică, la trupele aeriene (de aici şi titlul cărţii, „territoria“ însemnând zona cu explozibil din cuprinsul „perimetrului“, singura parcelă de linişte a santinelei, într-un ansamblu de coşmar), pentru ca în 1987 să intre la Conservatorul „Gavriil Musicescu“, din Chişinău.
În octombrie 1990 vine în România, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“, din Cluj, publică în reviste literare transilvane, lucrează la televiziune, devine membru stagiar al Uniunii Compozitorilor, publică două cărţi, „Contraideologii muzicale“ şi „Poetica muzicală în convorbiri“, având încă trei, patru volume în curs de apariţie. Şi totuşi, în ciuda reuşitei socioprofesionale strictamente româneşti, basarabeanul nostru consideră că „românii sunt un popor care visează la bine, însă în viaţă face rău, visează la rai şi trăieşte în iad. Un rai al românilor ar trebui să fie plin de sufletele caprelor moarte ale vecinilor. România este ţara capricidului legiferat“. „Românii nu sunt un popor, sunt un public. Ei privesc la realitate ca la ştirile Pro TV de la ora cinci, aplaudă, strigă, înjură şi plâng deopotrivă“. „Românul este inconştient. Atunci, al cui inconştient este România?“. Aşa văzându-ne, sigur că Oleg Garaz califică drept „trădare“ mişcarea de la 23 august 1944: oare i-ar (ne-ar) fi fost mai cald astăzi dacă n-o cârmeam atunci şi ruşii ne invadau cu capitulare necondiţionată, sfârşind ca naţie şi integrându-ne în URSS ca o simplă, nouă gubernie? Mai ştii ce reverii au oamenii?
„Aveam certitudinea, spune Oleg Garaz, că mă trag dintr-un neam românesc, cel puţin părinţii mei sunt români get-beget. Însă formarea mi-o datoram comunităţii evreieşti, iar fondul de sensibilitate şi o bună parte a imaginarului le datoram culturii ruse. Regăsisem însă o străinătate mult sub nivelul românităţii mele moldoveneşti. Mă alegeam doar cu ruşinea de a fi român...“
Ce poate fi mai nedrept, mai fals şi mai jalnic, din perspectiva unei analize - totuşi - intelectuale, decât un verdict ca acesta: „Românii care au primit comunismul nu erau alţii decât aceiaşi români care îi aclamaseră anterior pe Zelea-Codreanu, pe Carol al II-lea, pe mareşalul Antonescu“?!?
Câte zeci de români au primit cu seninătate şi aplauze comunismul şi câte sute de mii au murit, înăuntrul şi în afara închisorilor, tocmai din pricina anticomunismului? Câţi membri avea partidul comunist când românii au „primit“ botezul comunismului? Viktor Erofeev „este oarecum mai aproape de sufletul meu de paleoromân con-per-vertit la rusofilie“, spune Oleg Garaz. Abia acum îl înţeleg când declară că „locuiesc în mine însumi ca într-o casă veche, bântuită, ca într-o chirie cu durată indefinită“. Îl înţeleg, mă revolt, mă resemnez şi îl compătimesc.
Recomandările noastre
