"La Editura Historia a apărut al şaselea volum (anul 1924) din „Însemnările zilnice“ ale Reginei Maria."
Un regal de feminitate regală. Ori de câte ori cutreier prin caietele reginei mă înfior fermecat de deplinătatea feminităţii sale. O nemaiîntâlnită însumare de calităţi. De-o parte senzualitatea catifelată, căldura iradiantă, nobleţea princiară, erotismul învăluitor şi maternitatea preocupată sau, uneori, uşor încruntată. De cealaltă, abilitatea diplomatică, energia debordantă, ambiţia şi plăcerea exercitării puterii, subtilitate şi echilibru în judecăţi, gesturi, verdicte. Seducătoare alchimie a sângelui rus cu cel britanic, Regina Maria cumpăneşte perfect pragmatismul cu sentimentalismul, mândria şi jubilaţia de-a conduce cu măsura şi cultul slujirii, afecţiunea şi discreţia, generozitatea şi fermitatea, pe scurt: fascinaţia dăruirii. Adoră să (se) ofere, îi place să primească („sunt un mare dăruitor şi un mare primitor“). Şi totul într-o ataşantă trepidaţie, o extraordinară vitalitate, fervoarea nesăţioasă a naturilor ultrahărăzite.
Chiar dacă, împuns nu o dată de corniţele pizmaşilor drăcuşori ai istoriei mici, eşti ispitit să-i plantezi captivantei partituri căte un bemol cârtitor (relaţia cu Barbu Ştirbey, colonelul Boyle ş.a.m.d.), să vezi preţuirea arătată lui Ionel Brătianu în defavoarea lui Iuliu Maniu, să te amuzi pe seama cochetăriilor picante ce marchează întâlnirile cu Martha Bibescu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea ş.a., ori să subliniezi pasajele de minimalizare a plăpândului Nando (adică Regele Ferdinand, taxat adesea de ezitant cu puseuri isteroide, definitiv marcat de irepresibile slăbiciuni în guvernare) paralel cu efectele voinţei de putere - e limpede că nimic nu poate să umbrească decisiv luminozitatea acestei fiinţe imperiale. Cum singură observă, „nu am fost niciodată Femme du Monde, eu sunt prea mult un copil al naturii“!
1924 (Maria are 49 de ani). Va să zică drumuri la Londra şi Paris, o întâlnire cu Papa la Vatican („am urcat solemn nenumărate şiruri de trepte, am traversat cam 22 de saloane... A fost blajin şi amabil, a vorbit despre politica europeană, despre nemulţumirea de a relua relaţiile cu Rusia sovietică. A insistat cu privire la Ileana. Ei n-au renunţat niciodată să spere că Ileana ar trebui să devină catolică“), exaltările Branului, durerea (sinceră şi profundă) a morţii lealului Nicolae Mişu, audienţe, audiţii, filme, partide frisonante de echitaţie cu cei şapte cai, plimbări cu cei opt ogari, seri de lectură (Barbu Ştirbey îi citeşte din „Viaţa“ lui Napoleon), analizele mamei la pricinile sentimentale şi premaritale ale copiilor, baluri mascate la Neapole, sejururi încântătoare în Malta, plăcerea artei bizantine şi a ogivelor gotice, cadouri de Crăciun şi de Paşte, rochii Chanel, zile de post...
Şi moartea lui Lenin: „ce nume va lăsa el în istorie, ce avertisment ar trebui să constituie? ce vor face generaţiile viitoare din amintirea lui, un monstru sau un eliberator? Sângele se şterge cu timpul, şi totuşi, pentru aceleaşi principii, Robespierre, Danton şi Marat au ajuns la ghilotină“.
Luna mai în Anglia. „Nimic, cu excepţia Maltei, nu mă face atât de fericită, fiecare picătură din sângele meu fiind inundată de bucurie, cu acel dor împlinit pe care fiecare creatură născută în Anglia o poartă în suflet pentru ţara natală. O iubesc, o iubesc, o iubesc.“ Ce o şochează şi acolo e credinţa comună, „legenda“ conform căreia „eu sunt cea care face totul, creierul Balcanilor“. Foarte bine. Dacă-i aşa, atunci am „cerut publicului britanic să fie corect în judecata lui şi cât mai generos posibil, pentru că ajutând România să trăiască şi să devină o ţară cu adevărat puternică, el se ajută pe sine. Cu cât Anglia o ajută să devină puternică şi prosperă, cu atât poate conta mai mult pe România, ca o barieră utilă şi civilizată împotriva pericolului pe care Rusia şi dezordinea ei o reprezintă pentru întreaga omenire“.
Nu, nu suntem în 2008, ci abia în 1924.
Recomandările noastre
