Ediţia şi traducerea îi aparţin lui George Guţu, cel care a descoperit acest lot epistolar în Arhiva Literară a Bibliotecii Naţionale Austriece din Viena. Wolfgang Kraus (1924-1998) a făcut diplomaţie culturală (un pasionat al punţilor Est-Vest, conducătorul Societăţii Austriece pentru Literatură, întemeietor de institute culturale şi biblioteci austriece în mai multe ţări), a făcut ediţii din Nietzsche, Schopenhauer, Novalis, Kant, La Rochefoucauld, a publicat o mulţime de eseuri de filosofie şi istorie politică, a fost de mai multe ori în România între 1971 şi 1995 şi are o limpede admiraţie pentru Cioran, pe care-l consideră „ultimul călugăr medieval”, „un om de o bunătate deplină”, „un om fericit, modest, înţelept din naştere, care însă şi-a exteriorizat consecvent toate emoţiile”, un adevărat „monah, cu toate sacrilegiile lui paradoxale. Adoraţie plus blasfemie”.

Dincolo de inerentele exerciţii de captare a bunăvoinţei interlocutorului, Cioran este aici ceva mai departe de tonul scrisorilor către rudele şi prietenii din România, unde dominau lamentoul biografic, ipohondria, cultul resemnării, spectrul eredităţii implacabil marcate, al eşecului propriu şi al ruinei universale. Bineînţeles că găsim şi aici cearcănele eului vlăguit, ars de vid şi „sete de repaos” („sunt obosit de cultură, chiar dacă sunt fiul unui popor lipsit de cultură”, „mi-a fost dintotdeauna un dor imens de deşert”), imaginea României ca o „ţară în care totul a eşuat”, faptul că „spiritual, sunt mai aproape de Austria decât de Franţa”, că „francezii sunt imprevizibili, egocentrici şi isterici”, că „Pascal e cel mai profund dintre francezi”, că „a fi român este un blestem”, sau definirea căsniciei drept „o aventură care te bagă în spital”.

Dar întâlnim un Cioran adânc preocupat de politica la zi, de ascensiunea stângismului fran cez, de sionismul care deşi „o idee splendidă”, „i-a trezit pe arabi din somnul lor istoric”, un Cioran scriind despre Celan şi Menahem Begin, despre Raymond Aron, Soljeniţîn, budism şi nihilism („sunt prea melancolic ca să fiu nihilist”), ori despre Musil („prea plictisitor, prea lăbărţat”), citind cu fervoare cărţi despre erezia cathară şi… obiceiurile cârtiţelor.

Ceea ce frapează este insistenţa cu care revine imaginea Rusiei ca statornic aspirator al geografiei europene şi spectacolul deopotrivă deprimant şi fascinant al decăderii lumii occidentale. „Aici totul se află într-un proces de descompunere. Perioadele de decădere sunt fascinante”. Fervent cititor al lui Spengler şi al marchizului de Custine, Cioran crede că „numai Africa şi probabil Asia au viitor”, că Europa occidentală este noul Bizanţ, că esenţa Balcanilor este neantul, că „peste cincizeci de ani Notre Dame va fi moschee” şi că „şansa istorică mondială a Rusiei constă în descompunerea interioară a Europei Occidentale şi, parţial, a Americii” („Custine a prevăzut în detaliu dominaţia Rusiei asupra întregii Europe”).

„Occidentul este autodistructiv”, conchide el, în vreme ce pentru Wolfgang Kraus, ca şi pentru Ernst Nolte, „Hitler a fost un produs al lui Lenin şi Clemenceau”. „Niciodată n-ar fi trebuit să fie trimis Lenin la Moscova, nici să fie finanţat” – sună teribil adevărul destinatarului vienez.

Alături de extrasele din jurnalul lui Kraus referitoare la Cioran, ediţia lui George Guţu cuprinde şi o scrisoare a Simonei Boué, devotata, discreta, minunata tovarăşă de viaţă a lui Cioran cale de peste patru decenii, cea care i-a suportat fiinţa cu stoică veneraţie. Textul e din martie 1994: un Cioran alterat, „cu un sine devastat de boală”. „E sfâşietor, exclamă ea, să-l văd cum se duce la porţile exterioare (ale sanatoriului – n.n.), cum le zgâlţâie, încercând disperat să le deschidă”.