Acum câteva săptămâni scriam aici despre aforismele extrase de Oana Bârna din jurnalul de idei al lui Constantin Noica.
Faţă de strălucirile demonic-paradoxale din extractele sapienţiale cioraniene, ori de verdictele şocantspumoase ale lui Ţuţea, apodictica lui Noica suna sec, profesoral, fără forţă de seducţie, stârnind mai degrabă rezistenţă. Nu-i vorbă, miez reflexiv (cu bătaie lungă) exista cât cuprinde.
În aceeaşi serie editorială de înţelepciuni laconice de la Humanitas, apare acum opera aforistică a lui Lucian Blaga (ediţie de Monica Manu), un autor care şi-a dorit anume, încă de pe la două-zeci de ani, să cultive (goethean) genul „aşchiilor“ aforistice.
Format în mentalul germanic al idealismului transcendental şi romantic la fibră, Blaga adoră concentratele metaforice, lucirile provocatoare, asocierile insolite, amestecul de tonuri, de logică, emoţie şi revelaţie stilistică. În plus - apropo de bogumilism - natură duală fiind, locuindu-şi fiinţa cu un ochi la Fârtate şi altul către Nefârtate, Blaga dublează constant metafizicul profund cu ludicul alintat, voinţa de sistem şi apetitul pentru spaţiile amplu demonstrative - cu sentenţele laconice, fie şăgalnice, fie acide. „Gândul ducăuş“, atracţia irepresibilă către „margine“, către toate formele de eres, hipnoza tainei, a misterului şi ne-spusului, poetica ambiguităţii, tonul familiar şi jovialitatea ghiduşă, paralel cu morga doctoralfilosofică, toate acestea, prezente în opera sa literară propriu-zisă, fac din aforistica blagiană mai puţin o carte de înţelepciune şi mai mult o reuşită încercare de coregrafie spirituală. Asta dincolo, fireşte, de multele naivităţi, cochetării sterile şi zone insipide.
Nume, la tot pasul: Pascal, Origene, Goethe, Socrate, Sf. Francisc, Pindar, Freud, Novalis, Nietzsche, Shakespeare, Rilke, Heidegger, Thomas Mann, Husserl, Bergson şi câţi alţii, textele („Discobolul“, „Elanul insulei“, „Ceasornicul de nisip“, „Simple însemnări“ şi „Din duhul eresului“ - capitolul cel mai atrăgător pentru mine) alcătuindu-se când din fişe (reflecţii) de lectură, când din aşchieri poetice sau din revelaţii meditative. Din partea părintelui Nonei, nu puteau lipsi corniţele drăceşti. „Dracul vrea să ştie totdeauna mai bine şi nu se dă înapoi de la nici o experienţă. Curiozitatea lui excesivă e întreţinută de-o gravă lipsă de instinct. Dacă s-ar face grădinar, el ar încerca să fecundeze florile cu cenuşă în loc de polen“. Sau: „Dracul şi-a pus fosfor în ochi: el nu vrea numai să primească lumină, el vrea să şi dea. El nu vrea să fie îndatorat luminii“. Sau: „După etica unor sfinţi cu conştiinţa prea înspăimântată, e desigur un păcat să scrii Diavol cu majusculă“. În fine, „Diavolul, când se converteşte la creştinism, devine iezuit“.
Idei fertile (la Shakespeare, nebunul are rostul corului din tragediile antice), de-o acută actualitate („noi, modernii, nu mai concepem decât linia dreaptă şi infinită. Orice cerc este pentru noi... un cerc vicios“), discutabile („existenţialismul - o filosofie a impotenţei, o legitimare a ratării, o pledoarie a sterilităţii“), idei glumeţ e dar cu tâlc („Când a început jurnalismul în Europa? Când Luther a aruncat călimara cu cerneală după dracu’“, „cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura“), cu ton de Pateric („ceea ce-i adânc nu străluceşte“, „pe capul unei vaci cornul nu cântă“), sau de Lao-Tse („uşorul ajută greul să zboare“). Şi la antipodul lui Cioran: „Argumentele melancoliei ne-ar transforma pe toţi în adepţi ai Neantului, dacă n-am rezista datorită unei imunităţi hormonale pe care noi, cei sănătoşi, le-o opunem“.
Tot la capitolul „corniţe“ îndrăcoşate sunt de clasat şi cele două contexte corozive la adresa lui Arghezi, din care transpare acel Blaga polemist, pentru care C. Rădulescu-Motru era... Mortu. „Scrisul lui Arghezi este un labirint al cuvântului, nu o arhitectură de substanţ e“. Deci simple potriviri de cuvinte, fără miez! şi încă mai rău: „Arghezi? Pe o stâncă deasupra Rinului, Lorelei se piaptănă cu piaptăn de aur... De păduchi“.
Mda. În ce mă priveşte, îl prefer pe Blaga din: „nimic nu e mai tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu-l poate schimba“.
Recomandările noastre
