La o cercetare mai atentă, se observă că a patra, cea din mijloc, se deosebește fundamental de celelalte. În vreme ce restul sunt, ca să zicem așa, conjuncturale, legate strict de situația concretă a Răstignitului, „Eli, Eli, lama sabahtani…” are o încărcătură aparte. Acest cumplit strigăt de deznădejde demonstrează un lucru capital: că Iisus Hristos, cel mort pe Cruce și Înviat, a fost nu doar Dumnezeu adevărat, ci și Om adevărat. Om ca și noi, din carne și oase, care a suferit ca și noi și care a cunoscut cu adevărat Moartea. Inclusiv în ispite a fost asemenea nouă, de vreme ce a cunoscut deznădejdea.

N. Steinhardt glosează admirabil pe marginea acestui subiect:  

„Numai deznădejdea omenească de pe Cruce dovedește integritatea și seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine știe ce joc… Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic și de total inedit încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia.”


Într-adevăr, Luca și Cleopa pe drumul spre Emmaus nu ar fi fost atât de triști și L-ar fi recunoscut imediat pe Învățătorul lor, dacă ar fi existat un indisciu cât de mărunt că moartea pe Cruce a lui Iisus ar fi fost doar o scenetă. Iar Toma nu ar fi pretins să-I pipăie rănile ca să creadă, dacă Răstignirea ar fi fost doar un complot pentru a înșela lumea.

Nu, Moartea pe Cruce a fost cât se poate de autentică, și firea omenească a lui Iisus a trăit-o cu toată intensitatea. Dumnezeu și-a asumat pe deplin și condiția de Om, a sorbit până la fund cupa cu otravă a Omenității.

Faptul că Dumnezeu s-a făcut Om asemenea nouă este de o importanță cosmică: aceasta înseamnă că Mântuirea noastră nu este o glumă. Dacă trupul acela din carne și sânge, ca al nostru, a Murit, a Înviat și s-a Înălțat la Ceruri, avem toate motivele să credem că și cu noi se va întâmpla, la sfârșitul vremurilor, același lucru: ne vom întoarce lângă Creatorul nostru, de unde noi singuri am ales să plecăm, la începuturi.