Vasile intrase în poliție pe la 24 de ani și nu se vedea făcând altceva. Avea un farmec al lui,un fel de-a fi care era pe placul tuturor.Dar, mai mult decât orice, îi plăcea să ajute. Boier sau țăran, chiar nu conta – unde intra o sută de lei,mai încăpeau și cinci ouă.

Șpaga mică, de buzunar, n-a făcut rău la nimeni, gândea Vasile. Acum nici n-ar trebui să fim prea aspri cu el, pentru că nu era singurul vinovat pentru corupția sistemului. De cum îmbrăcase uniforma, colegii mai bătrâni îl inițiaseră în tainele supraviețurii. Fusese repartizat la circulație, spre norocul lui:

- Băiete, ascultă la mine și bagă la cap - în meseria asta, totul ține de orientare. Nu ești orientat, te-au fript ăștia.

- Adică trebuie să știu semnele de circulație?

- Nu, Vasile, trebuie să nu fi prost, în primul rând.Și, în al doilea rând,trebuie să fii descurcăreț, dacă termenul orientare nu-l pricepi.

Vasile a învățat repede cum stătea treaba cu orientarea. Știa să citească oamenii și nu risca niciodată să ceară sau să accepte ceva, dacă instinctul îi spunea să fie atent. Nu se lăcomea ca alți colegi. Băiat de oameni amărâți, cunoștea prea bine valoarea banilor.Și mai știa un lucru – e periculos să primești șpagă de la bogați, că ăia sunt primii care te toarnă. Mai bine câștiguri mărunte și sigure, decât să se arunce la sume cu multe cifre.

Își găsise și nevastă, tot în poliție, dar la anchete. Strada nu-i pentru femei, n-au ce căuta printre mașini. Pe Vasile îl plăceau chiar și șefii- nu exista unul care să nu-l fi rugat ceva, iar el să nu fi executat fără discuții.

- Domnul Vintilescu vă salută și vrea să vă spună două vorbe, îl abordau șoferii cu relații pe care Vasile îi oprea în trafic.

- Da șefu, să trăiți, am înțeles, e prieten, să trăiți!

Asta însemna să fii băiat orientat, iar Vasile învățase repede. Plus că primea și recompense de la oamenii pe care îi salva.

Anii au trecut, Vasile s-a maturizat, iar o hernie păcătoasă l-a îndepărtat pentru totdeauna de stradă. Venise momentul pentru o promovare, iar omul nostru avea datorii de încasat de la cei pe care îi servise, încât nu-și făcea griji că nu va reuși. Viitorul s-a îngrjit de el ca de un copil bun și iată că Vasile a ajuns comisar de poliție și șef peste toată poliția rutieră din județ.Funcția nu l-a schimbat prea tare și nici nu l-a îndepărtat de oameni.

Doar că acum cei care apelau la ajutorul lui erau prosperi oameni de afaceri, autorități locale, chiar și magistrați.

 - Vasile, vezi că te caută un prieten din partea mea, unul Tudose, e finul unui judecător de la tribunal. Ai grijă, te rog.

- Să trăiți șefu!

Astea erau cuvintele lui când înțelegea ce avea de făcut. Pe vremea aceea isteria ascultării telefoanelor era doar un gând ascuns al serviciilor, iar oamenii aveau o oarecare lejeritate în a discuta despre fapte mai mult sau mai puțin interzise. Vasile nu era omul care să se ferească. În mintea lui, nu făcea decât fapte bune,iar pentru asta Dumnezeu îl ajutase și îl ocrotise.

- Cu ce vă pot ajuta?

- Știți, vin din partea domnului chestor Ionescu. Mi-a spus să-l sun când ajung la dumneavoastră, ca să vă transmită salutări.

- Sigur, sigur, sunați-l.

Vasile parcă aștepta cu nerăbdare să fie rugat, solicitat, abordat, mai ales de chestorii de la București.

- Voiam să mă asigur că omul meu a ajuns. Contez pe tine,da?

- Da șefu, să trăiți, nici nu încape vorbă. E pe mâini bune.

Problema era rezovată. Omul avea nevoie de un mic ajutor - băiatul lui nu reușea să treacă proba practică pentru obținerea permisului de conducere. Și, cum se apropia ziua lui, taică-său îi cumpărare cadou o mașină.

- Vă imaginați, domnule comisar, ce supărat va fi când va primi mașina și n-o va putea conduce?

- Aveți dreptate, trebuie să ia permisul ăla fără discuție.

- Vă mulțumesc din suflet, nu știți ce bine îmi faceți.

Vasile a cerut câteva date despre băiat și a promis solemn că va veghea personal ca treaba să se încheie cu bine.

- De știu că dă examenul cu mine și tot îl ia până la ziua lui.

- Rămân dator pe viață. N-o să vă pară rău că m-ați cunoscut. Omul i-a strâns măna și i-a șoptit ceva la ureche –

- 10.000 e bine?

- E mai mult decât bine. Eu vă mulțumesc.

Vasile s-a așezat în scaun și medita: 10.000 de euro sau de lei? Ce bou am fost că n-am întrebat. A pus mâna pe telefon, cu gândul încă la banii promiși:

- Alo, Alexandru, vino până la mine, e urgent.

 - Ajung în jumătate de oră șefu, e bine?

- E târziu, vino acum, că arde.

Agentul de poliție Alexandru Popescu a lăsat baltă toate treburile și a venit într-un suflet :

- Gata șefu.

- Ia biletul ăsta,ai aici un nume – Tudose Gabriel. Cine-i de serviciu miercuri la examinare ?

- E unul nou șefu, Tătar parcă îl cheamă, a venit de la București. Nimeni nu știe de unde să-l apuce. Ne-a cam stricat socotelile.

- Nu mă interează. Fă în așa fel încât băiatul ăsta să-și ia examenul.

- Șefu, mai bine îl dă peste două săptămâni. Se întoarce Paul din concediu și stăm fără griji.

- Nu,nu,nu, trebuie să fie miercuri. Mi-am pus pielea la bătaie pentru băiatul ăsta.

Vasile nu spusese niciodată nimănui nu se poate. Nu era să o facă tocmai acum. Gândurile i-au fost tulburate de un telefon :

- Vino repede la spital, maică-ta a făcut infarct, l-a alarmat soția.

- Ajung în zece minute. A văzut-o cineva?

- Medicul de gardă. A zis că dacă n-o ducem la București, moare.

Femeia n-a mai apucat să ajungă la București. A murit după cinci zile, plânsă și iubită de toți cei care o cunoscuseră. Au venit la înmormântarea ei toți colegii lui Vasile, oficialități, vecini, prieteni, de ziceai că s-a prăpădit un mare om al orașului. Cimitirul vuia de curioși. Doi morți importanți, îngropați în aceeași zi era un fel de sărbătoare pentru toți iubitorii de pomeni.

Dar cine era al doilea nefericit care zburase la cele sfinte? Vasile părea deranjat de atâta îmbulzeală. El, care niciodată nu se enerva, simțea nevoia să se descarce. Cine îndrăznea să-i tulbure înmormântarea bietei lui mame?

- Ioane, ce-i cu agitația asta? Cine-a mai murit în afară de mama?

- Sefu, am auzit că e băiatul lui Tudose,cel cu fabrica de termopane. A murit fix de ziua lui, în mașina nouă pe care i-o luase taică-su. Abia îi dăduseră ai noștri permisul că a intrat într-un pom. A murit pe loc.

- Cum ziceai că-l cheamă ?

- Tudose, îl știi șefu, a fost la sediu săptămâna trecută.

Vasile și-a dus mâna la inimă să-și domolească bătăile.Tremura ca o cârpă, privind crucile negre și urâte. Nu știa dacă să izbucnească în plâns sau să o ia la goană. Voia să dea vina pe cineva , pe oricine altcineva, dar nu pe el. În zbuciumul care-l cuprinsese, i-a ieșit în cale tatăl băiatului mort, cu fața scăldată în lacrimi și plin de durere:

- Ce cauți aici, ticălosule? Din cauza ta băiatul meu e mort. De ce i-ai dat,mă, permisul dacă nu știa să conducă? De ce?

- N-am nicio vină, se apăra Vasile. Dumneavostră ați insistat să...

- Ești un corupt,aia ești. O să regreți că m-ai cunoscut.

Omul urla și amenința fără să-i pese de cei din jur. Cele două cortegii funerare, ale bătrânei și ale băiatului, se amestecaseră, împinse de curiozitate. Morții au fost vârâți în morminte, iar pământul greu și umed a sters și ultima amintire a celor două chipuri. Că așa-i rânduiala pe pământ – tineri sau bătrâni, cu toți ajungem măcinați de negura morții și de păcatul uitării.

Vasile și-a luat trei zile libere.Încolțea în el ceva, ca o presimțire sumbră a unei pedepse ce avea să vină. A fost condus la parchet în cătușe, știa ce-l așteaptă.

Alexandru Popescu, agentul de poliție pe care-l rugase să intervină pentru ca tânărul Tudose să obțină permisul de conducere, tocmai ieșea din biroul procurorului.

- Îmi pare rău,șefu. Am copii acasă, n-am avut ce să fac.

Vasile l-a privit blând și înțelegător:

- Stai liniștit, nu e vina ta.

Trăise ani de pace și prosperitate, venise momentul să cunoască și suferința. Procurorul îl privea cu o superioritate care-i strivea orice speranță.

- Dacă ai ști de când te vânez!

Vasile a fost arestat preventiv. Era doar un tribut mărunt plătit pentru toate câte le făcuse. Cu o mânie posomorâtă și domoală repeta tuturor că nu luase niciun ban de la denunțătorul Tudose. Nici măcar nu se interesase dacă tânărul acela trecuse examenul.

Sub amenințarea unei pedepse iminente, agentul de poliție Alexandru Popescu și examinatorul Tătaru au mărturisit că Vasile le ceruse să încalce legea. Că n-aveau încotro, că erau ordine care nu se discută. Acuzarea avea nevoie de mărturiile lor, așa că i-a păstrat ca martori. Era cuvântul lor împotriva tăcerii lui Vasile.

Condamnarea a venit după lungi procese – patru ani de închisoare. Într-o seară, agentul de poliție Alexandru Popescu, cu mintea înecată de alcool, le-a mărturisit unor prieteni:

- N-am vorbit niciodată cu Tătaru despre dosarul băiatului ăla mort, Tudose. Mi-a fost frică.

- Păi și la proces de ce ai zis altceva?

- Ce era să fac? Am familie, copii, responsabilități.

- Și Tătaru de ce a mințit?

- Pentru că l-a amenințat procurorul că îl bagă la neglijență și ucidere din culpă.

- Și șpaga cine a luat-o ?

- Cred că Tătaru. Tatăl băiatului a mers la două capete ca să fie sigur.