Este știut, faptul că un câine mușcă un om, nu este o știre, invers, dacă un om mușcă un câine, aia da. Cu alte cuvinte, ceea ce nu este frapant, nu are cum să atragă atenția.

Și cum lucrurile bune sunt încă într-un firesc, Doamne-ajută să rămână așa, căpătăm explicația pentru care răul, fapta rea, evenimentul nenorocit, atrage predilect atenția. Sigur, ipocrizia și ifosele, apucături absolut omenești, fac ca unii consumatori media să reproșeze jurnaliștilor că nu acordă suficientă atenție faptului rozaliu petrecut în Cetate.

Știre negativă și știre pozitivă

Cu excepțiile de rigoare, acelea în care binele petrecut este din sfera excepției uluitoare - cineva a salvat dezinteresat pe altcineva dintr-o posibilă tragedie, sau i-a returnat portofelul pierdut, cu tot cu banii conținuți, sau se ieftinesc gazele, sau că Prima Doamnă, Carmen, i-a tras o palmă consortului pentru că se comportă nătâng, ați înțeles, chestii de genul ăsta - veștile vehiculate de media sunt preponderent cele rele, pentru că ele sunt preferate de public, nu pentru că ar fi jurnaliștii perverși.

Altfel, cei dornici de noutăți minunate, nu s-ar mai dezlipi, bunăoară, de site-urile care afișează numele elevilor premianți la olimpiadele școlare, sau de cele care anunță vernisaje și concerte de muzică clasică.

Una peste alta, combinația asta biunivocă - sunt erudit, este? - face ca realitatea să pară sumbră, amenințătoare, să dea senzația de scufundare într-un abis care nu lasă cale de scăpare.

Cererea determină oferta și la știri

Recunosc, deși înțeleg binișor mecanismul prin care cererea care determină oferta media și oferta care alimentează acest tip ce cerere, distorsionează realitatea în ansamblul ei, se întâmplă frecvent să mă cuprindă capete de depresie în diminețile în care sunt obligat de profesie să mă pun la curent la ultimele vești. Ia să văd, ce dracu, Doamne iartă-mă, s-o mai fi întâmplat!, îmi spun invariabil, în timp ce aprind televizorul sau mă așez la PC.

Marile adevăruri sunt simple, dar au păcatul că-s greu de văzut, și cu asta intru de fapt în subiect. Sâmbătă dimineață, cu sentimentul că urmează să aud de noi rele, de fel de fel de alte nenorociri sau de încă un val de tembelisme debitate de mai-marii așezați peste țara asta, am dat peste un text care mi-a oprit respirația.

L-am citit și l-am recitit de mai multe ori, după care mi-am exclamat moromețian, uluit de adevărul conținut: Așa este, domnule!

Știre și istorie

Textul îi aparține Nataliei Onofrei, o doamnă care s-a dovedit deja a fi un prozator de forță. Reproduc fragmentul care mi-a tras basca de pe ochi și mi-a reamintit ceea ce este important:

Înțeleg și accept că toți, în toate timpurile, am trăit și trăim sub vremi. Popoarele îndură fix cât pot îndura. Când nu mai pot, mai schimbă una-alta. Deocamdată, mai duc mult. O-ho! Ce aș putea schimba eu îngrijorându-mă și agitându-mă?

Trăim cele mai salubre, în sens de igienă, vremuri pentru fiecare cetățean, bunăstare biologică acceptabilă generalizată - adică riscul de a muri de foame și frig astăzi e aproape inexistent, războaiele sunt mult mai rare decât cu 100 de ani în urmă, alfabetizarea este posibilă gratis, ne putem deplasa cu ușurință în orice punct al planetei noastre etc., totuși, suntem mai nemulțumiți, mai nefericiți, mai agitați, mai revoltați și mai bolnavi psihic și fizic decât oricând în istorie.

Agitația și panică nu-ți lasă timp deloc să gândești, nu limpede. De exercițiul gândirii lucide duce lipsă omul astăzi. Nu-mi place sintagma „gândire critică” și n-am înțeles-o niciodată. Luciditate și calm, sănătate mintală, simțul proporției, judecata - astea da, lipsesc. Nu știu dacă mai mult decât oricând, dar lipsesc.

Citeam recent un articol scris de un istoric rus, unul Karaganov, care spunea că omenirii trebuie să i se amintească puțin istoria, căci prea s-a învățat cu binele și s-a destrăbălat. De fapt, el face aluzie la folosirea unei bombe atomice de mici dimensiuni în zona europeană. Ei, abia asta m-ar putea îngrijora puțin.

Da, doamna Onofrei, da, așa este! Paharul ne este aproape plin cu un vin bunicel, ca niciodată în absolut toate perioadele istorice prin care a trecut omenirea. Cu toate astea, stăm cu ochii pe sub sprâncenele încruntate doar pe câtimea goală, de până în buza lui. Ce-om vrea, de fapt?

Este cum spuneți imparabil și cum eu am comprimat-o împrumutând o replică genială dintr-un film: De bine, de rău, o ducem bine!. Repet, ce-om vrea? Poate aveți un răspuns și la asta, pentru că eu nu-l am.