După un prim deceniu postcomunist traumatizat de spectrul terapiilor de şoc şi al reformelor menite să instaureze piaţa liberă pe ruinele fostelor economii socialiste, Fondul Monetar Internaţional revine în forţă în imaginarul social al României.

Criza economică globală a adus cu sine nu doar ameninţarea unei recesiuni fără precedent, ci şi fructul otrăvit al unei relaţii care a înspăimântat generaţiile adulte ale României postsocialiste. FMI n-a amprentat niciodată memoria publică autohtonă cu promisiunea mântuitoare a bunăstării, lucru previzibil într-o ţară în care reformele au fost „graduale”, iar privatizările privite ca „vânzări de ţară”. La începutul unui 2009 nesigur şi fragil, himera FMI revine în actualitate cu forţa unui trecut care refuză să treacă.

Evz.ro a inventariat pentru dumneavoastră parcursul mediatic şi imaginar al unei poveşti pe alocuri dramatice, cea a relaţiei dintre români şi Fondul Monetar Internaţional. Ne-am întors în timp, între paginile roase ale „Bulinei”, pentru a înţelege cum s-a fondat „mitul horror” FMI, exersat ciclic ca într-un reflex pavlovian indestructibil.

Efectele lui se văd astăzi, când un al optulea acord cu Fondul, tot mai vehiculat de clasa politică autohtonă, a aprins deja spiritele, producând o inflaţie de teorii ale dezastrului.

Liberalizarea fără reforme şi democraţia voturilor cumpărate Şapte. La această cotă a ajuns istoricul relaţiei financiare postdecembriste dintre România şi Fondul Monetar. Statisticile mai spun ceva: şase acorduri s-au încheiat înainte de termen. Rezultatul: din cele peste 2.2 miliarde DST puse la dispoziţie de instituţia financiară, România a accesat doar 1.2 miliarde.

Cifrele nu spun însă povestea spaimelor şi traumelor ce întâmpinau de fiecare dată perfectările unor noi acorduri cu FMI. Calculul istoric e relativ simplu: după 1989, în estul european eliberat de dictatură, s-au pus două probleme majore – liberalizarea şi democratizarea. Costurile erau însă imense pentru populaţiile fostelor economii centralizate.

Piaţa liberă însemna condiţii severe, reforme, responsabilitate individuală. Într-o Românie în care regimul autoritar îşi crescuse o populaţie „neajutorată”, mereu obişnuită să cadă în „plasa de protecţie” a statului, schimbarea aducea cu sine panică. Un amănunt esenţial: când în fostul bloc estic se aplicau „terapiile de şoc”, la noi „reformele graduale” erau moneda curentă. De cumpărat voturi.

Când „firul roşu” nu mai duce la Moscova

În mai 1994, România perfecta al treilea acord postdecembrist cu FMI-ul, după două experienţe anterioare în care se accesaseră sute de milioane de dolari, fără prea multe efecte concrete. Bucureştiul renunţase de fiecare dată să respecte măsurile prevăzute în aranjamentele stand-by. Pentru românul de rând, hidra FMI nu spunea încă prea multe.

Explicaţia e simplă: Bucureştiul încheia acorduri, primea primele tranşe, “uita” să aplice reformele convenite, după care totul era anulat. Industrii neperformante ţinute în viaţă pe cheltuiala bugetului? Mai puţini şomeri care să preseze guvernarea. Erau vremurile în care tensiunea socială nu era asociată cu Fondul. Iar calculele economice rămâneau inaccesibile percepţiei comune.

Imaginaţi-vă că citeaţi următorul text în 1994: „Directorul general al FMI a purtat o convorbire telefonică cu preşedintele Iliescu, stabilind modalităţile concrete de liberalizare a cursului de schimb al leului. La Bucureşti s-a realizat extinderea licitaţiilor valutare, realizându-se liberalizarea cursului de schimb. România a îndeplinit astfel condiţia principală cerută de FMI pentru aprobarea acordului stand-by”.

„Dacia Felix” şi nefericirea românilor

În 1997, mentalul colectiv deja asocia Fondul cu dezastrul iminent. Erau timpurile tulburi ale unei guvernări, cea a CDR-ului, care promisese eficienţă politică şi economică, doar pentru a eşua lamentabil. „Bănci închise, fabrici lichidate”, titra pe prima pagină Evenimentul Zilei, după semnarea scrisorii de intenţie adresată FMI-ului.

O idee începuse deja să facă carieră: un străin (şeful echipei de negociatori ai FMI) vine să impună condiţii dure pentru nişte obiective iluzorii şi îndepărtate. „Dacia Felix” şi „Credit Bank” se prăbuşeau, peste zece întreprinderi, însumând 7% din pierderile economiei naţionale, urmau să fie închise, salariile din administraţie şi pensiile trebuiau indexate, TVA-ul era dublat la legume şi fructe.

În schimb, se ofereau nişte bani şi promisiunea că, în cazul respectării condiţiilor convenite, vor veni şi vremuri mai bune. Pentru celebra „luminiţă de la capătul tunelului”, românii erau sfătuiţi să „strângă cureaua”. FMI devenise deja sinonim cu infamia.

Tontoroiul dinaintea sfârşitului

„Lunga vară fierbinte”, glosa poetic Evenimentul Zilei în august 1999, notând că „opinia publică şi analiştii au dreptul să cunoască detaliile privind negocierile Ministerului Finanţelor cu FMI, această atitudine aproape de suspans nefiind logică”. Cine este, ce face şi ce vrea FMI-ul rămăseseră, în toată decada postcomunistă, nişte variabile necunoscute pentru români.

Nimeni nu explica de ce României îi era imposibil să primească împrumuturi convenabile, ce înseamnă ratingul de ţară sau cum pot fi atrase resurse de pe pieţele financiare. „Acordul ne-a pus sula reformelor în coaste”, „Premierul şi-a pus grumazul pe butucul FMI” sau „Radu Vasile a dat cu stand-by-ul în opoziţie” descriu, peste timp, psihoza provocată de simpla rostire a numelui Fondului.

„Asta chiar e ultima şansă!”, scria Cornel Nistorescu în paginile „Bulinei”, notând realist că „ acordul cu FMI a fost semnat fără clauze speciale, ceea ce e mai degrabă un cec în alb, probabil ultimul acordat actualei puteri. Ar fi o greşeală ca acum să asistăm la fandoseli ieftine şi la bătăi cu pumnul în piept”.

La Washington se suflă în iaurt

Spre sfârşitul lui 2001, începea să se scrie singura filă de succes în istoricul relaţiilor financiare postdecembriste dintre România şi FMI. Al şaselea acord avea să fie cu noroc, fiind singurul neîncheiat înainte de termen. România se simţea deja mai bine din punct de vedere economic, încrederea investitorilor crescuse, mai rămânea problema inflaţiei şi a deficitului de cont curent.

Şi încă ceva: „FMI suflă şi-n iaurt” scria EVZ, semn că eşecurile anterioare produseseră un capital de suspiciune la Washington în raport cu estimata capacitate a României de a-şi asuma obiective economice „chirurgicale”. Aşa apare ideea de „monitorizare” trimestrială, menită să asigure absenţa unor eventuale derapaje ale Bucureştiului.

În viteza a cincea spre dezastru

Ultima oară când un acord cu FMI-ul a populat gândurile românilor a fost în 2004. Guvernarea Năstase se afla cu doar câteva luni înainte de terminarea mandatului, iar perspectivele aderării la Uniunea Europeană deveniseră certe. Erau necesare însă expertiza tehnică a Fondului, continuarea privatizărilor şi încă ceva: aproape 25.000 de concedieri în sectoare neperformante precum mineritul.

Până la urmă, angajamentele Bucureştiului avansate în scrisoarea de intenţie din 2004 nu s-au mai realizat niciodată. În 2005, România renunţa la acordul cu FMI şi decola cu viteză spre cifre uimitoare de creştere economică. Ceva s-a pierdut însă din vedere: deficitul a urmat acelaşi trend crescător, iar sectorul public a început să mănânce tot mai mult din PIB. Pe fondul crizei actuale, efectele au escaladat periculos.

ISTORIC Grămezi de bani în estul european peste ruinele lui 1989 Acorduri România – FMI După 1990, România a încheiat şapte acorduri cu FMI, primind de cele mai multe ori doar prima tranşă a sumei convenite, din cauza nerespectării condiţiilor severe impuse. Alte trei aranjamente au fost încheiate în perioada comunistă, toate încheiate cu succes.

• aprilie 1991 – aprilie 1992: 380 de milioane DST oferite, 318 utilizate

• mai 1992 – martie 1993: 314 milioane DST oferite, 261 utilizate

• mai 1994 – aprilie 1997: 320 de milioane DST oferite, 94 utilizate

• aprilie 1997 – mai 1998: 301 milioane DST oferite, 120 utilizate

• august 1999 – februarie 2001: 400 de milioane DST oferite, 139 utilizate

• octombrie 2001 – octombrie 2003: 300 de milioane DST oferite, 300 utilizate

• iulie 2004 – iulie 2006: 250 de milioane DST oferite, 0 utilizate

Acorduri Ungaria - FMI

Ungaria a încheiat, după 1990, cinci acorduri cu FMI, ultimul în noiembrie anul trecut. Relaţia maghiarilor cu Fondul a fost mult mai echilibrată decât a României, cu angajamente asumate strict şi o tranziţie ceva mai rapidă spre o economie de piaţă funcţională.

• martie 1990 – februarie 1991: 159 de milioane DST oferite, 127 utilizate

• februarie 1991 – septembrie 1993: 1,1 miliarde DST oferite, 557 utilizate

• septembrie 1993 – decembrie 1994: 340 de milioane DST oferite, 56 utilizate

• martie 1996 – februarie 1998: 264 de milioane DST oferite, 0 utilizate

• noiembrie 2008 – aprilie 2010: 10.5 miliarde DST oferite, 4.2 miliarde accesate (până în prezent)

Alte cazuri

• Polonia – patru acorduri cu FMI după 1989: 2.5 miliarde DST oferite, 1.1 accesate

• Cehia – un acord cu FMI după 1989: 177 de milioane DST oferite, 70 accesate

• Ucraina – şase acorduri cu FMI după 1990, ultimul în noiembrie 2008: 15 miliarde DST oferite, 5.5 accesate

Notă: DST înseamnă „drepturi speciale de tragere”, reprezentând unitatea de contabilitate definită de Fondul Monetar Internaţional, utilizată de acesta pentru propriile tranzacţii şi operaţiuni. Monedă virtuală a FMI, DST-ul a fost conceput ca înlocuitor al standardului aur.