Un român care îşi iubeşte ţara nu şi-o poate iubi decât pe ascuns, cu sentimentul clandestinităţii. Steagul american, cu cele cincizeci de stele, este în mod spontan arborat de americani, în multe situaţii, pe faţadele caselor lor. Steagul românesc tricolor nu are aproape nimeni curaj să-l desfăşoare în vreo împrejurare, ca să nu fie considerat ridicol. Paradoxul funcţionează şi invers.

Dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre oricare alt popor decât poporul român, riscă s-o păţească rău de tot, fiind acuzat de xenofobie. Dar dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre poporul român, toţi cei din jurul lui îl aprobă cu entuziasm sau tac.

Să nu mi se spună că este vorba de manifestarea spiritului critic, de luciditate etc. Nu la aceste situaţii mă refer. Eu am în vedere denigrări neruşinate a ceea ce este românesc, acte de defulare dizgraţioase, care ar trebui să se petreacă în intimitatea locuinţei sau într-un cabinet psihiatric, nu în public.

„În fiecare zi ne batem joc/ de păsări, de iubire şi de mare” şi mai ales de propria noastră ţară, cu o lipsă de dragoste şi de respect despre care credem în mod greşit că e la modă în Vest, dar care, în realitate, îi consternează pe vestici. Iar cei care ne iubim ţara trebuie să avem grijă să nu se afle că o iubim, pentru ca nu cumva să fim stigmatizaţi.

Dacă întrebi – pe cineva capabil să explice – de ce aruncă mereu oprobriul asupra poporului căruia îi aparţine poţi să constaţi că argumentele sunt lipsite de relevanță. Îţi va vorbi, de pildă, despre prea puținele kilograme de detergent folosite de fiecare român într-un an (statistică absolut nesemnificativă: eu, de exemplu, dacă am de ales, folosesc nu detergent, ci leșie sau săpun țărănesc). În totală necunoştinţă de cauză, balada „Mioriţa” este invocată, ca document al inacţiunii şi resemnării dintotdeauna a românilor.

„Mioriţa”… A trecut mai mult de un secol de când un critic literar amator, H. Sanielevici, care se remarcase acuzându-l pe Mihail Sadoveanu că propagă prin cărţile lui violenţa, s-a pronunţat într-un mod la fel de inadecvat şi hilar asupra baladei populare „Mioriţa”. Citind poemul ca pe un articol de ziar, H. Sanielevici se întreba retoric de ce ciobanul se resemnează după ce află că va fi omorât de tovarăşii săi, de ce nu se salvează prin fugă sau nu cheamă în ajutorul lui poliţia.

Problema este pusă greşit şi şochează prin grosolănia gândirii. Este ca şi cum cineva s-ar întreba de ce regele Lear nu-şi rezervă o cameră la hotel sau de ce Hyperion nu apelează la o agenţie matrimonială, ca să-şi rezolve situaţia.

Totul se petrece în plan literar, nu practic. Ciobanul are o revelaţie în legătură cu destinul său. Nu se pot lua măsuri împotriva destinului. Şi, oricum, nu de chestiunea prozaică a luării unor măsuri se ocupă balada. Teza despre resemnarea ciobanului din „Mioriţa”, despre lipsa lui de reacţie dovedeşte o surprinzătoare opacitate. Şi totuşi, această teză a fost luată în serios de sute de folclorişti, critici literari şi eseişti.

Şi nu numai că a fost luată în serios, dar a generat o întreagă ideologie (în general recriminatorie) în legătură cu firea românilor, cu incapacitatea lor de a reacţiona la evenimente şi de a face istorie.

Unii intelectuali de elită de azi sunt incapabili să citească literatura corect. Ei văd în „Doina” lui Eminescu expresia unei gândiri politice rudimentare şi inactuale. Dar Eminescu este un mare poet, nu un propagator de doctrină politică. Naţionalismul lui este o formă de sentimentalism. Iubirea lui pentru România este metafizică, nejustificabilă, ca şi iubirea pentru Veronica Micle.

Mâine-poimâine adepții dogmatici ai corectitudinii politice o să-l acuze pe Eminescu că a făcut o gravă discriminare iubind-o doar pe Veronica Micle şi ignorându- le pe celelalte femei.

Fiecare om – şi cu atât mai mult un mare poet – are dreptul să iubească orice ţară vrea, inclusiv propria lui ţară. Dacă naţionalismul devine legislaţie sau acţiune politică, da, trebuie să ne simţim îngrijoraţi şi să ne opunem. Sentimentele care fac splendoarea literaturii sunt periculoase când se transformă în program politic.

Din sentimente, duse până la delir sau isterie − s-au dezvoltat monstruos şi fascismul, şi comunismul. În politică poate fi admisă numai şi numai raţiunea. Dar un intelectual nu trebuie să confunde planurile.

Eminescu este pedepsit post-mortem pentru că şi-a iubit ţara. Blaga a fost pedepsit încă din timpul vieţii pentru aceeaşi vină. Scriitorii noştri de azi au învăţat lecţia, ei evită cu grijă să calce pe mina care i-ar putea arunca în aer. Dar din această precauţie are de pierdut chiar literatura lor, ratând măreţia.