Inamici îndârjiți în peisajul social, cultural și politic al perioadei interbelice, patriarhul Miron Cristea (1868-1939) și profesorul Nae Ionescu (1890-1940) s-au atacat reciproc ani la rând. Cea mai eficientă lovitură a fost aplicată însă de înalta față bisericească, ingeniozitatea și răutatea „farsei” lui rămânând în istorie.

„Patriarhul Miron a fost unul dintre adversarii principali ai lui Nae Ionescu. Nepriceperea lui teologală, spiritul lui laicizant, ardelenesc, care-l făcea să prețuiască mai mult doctoratul ce-l avea în filosofie decât misiunea lui ierarhică, spiritul lui lumeț, necălugăresc, atitudinile lui cezaro-crăiești și confuziile care-l duceau să amestece puterile și să ia sub patronajul bisericei misiuni pământești compromise și comprămițătoare (atât ca regent, cât și, mai târziu, ca prim-ministru) l-au dus adeseori în ținta atacurilor lui Nae Ionescu, care, cu asprimea lui obișnuită, nu a cruțat nici un mijloc de a-l lovi”, nota filosoful și sociologul Mircea Vulcănescu în memoriile închinate propriului maestru.

Oameni în loc de sfinți

Nu este, deci, de mirare că, la rândul său, patriarhul Miron i-a răspuns cu vârf și îndesat, lăsând și mărturie în efigie a răzbunărilor sale - mai amintește Vulcănescu. Despre ce anume este vorba, ne lămurește tot Mircea Vulcănescu, component al generației de aur a anilor ‘30, alături de Eliade, Cioran, Noica, Sebastian, Murnu etc.

„Punând patriarhul Miron să se zugrăvească din nou Biserica Sfintei Patriarhii și, cedând ispitei obișnuite în Renașterea italiană - potrivit căreia un Tizian se zugrăvea pe sine, în nunta de la Cana, la masă, printre nuntași, în vreme ce dușmanii lui erau închipuiți ștergând vasele, pe de lături -, patriarhul Miron a pus de i s-a zugrăvit, în dreapta, chipul deasupra stranelor domnești, sub trăsăturile Sfântului Mare Mucenic Miron, și chipurile părinților săi, în stânga, sub trăsătura Sfinților Mari Împărați Constantin și Elena” - arată jurnalul lui Mircea Vulcănescu („Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon, 2009).

Un drac mare, negru

Pentru gestul plin de trufie, patriarhul a fost criticat aspru în ziarele vremii, mai ales în „Cuvântul” lui Nae Ionescu. Cu toate acestea, Miron Cristea a mers și mai departe, dovadă mențiunile și comentariile lui Vulcănescu: „Pe zidul din afară al bisericii, lângă ușa de intrare, din tindă, acolo unde este zugrăvită Judecata de Apoi, cu Raiul în stânga ușii și cu focul Gheenei în dreapta ei, un Diavol mare, negru, așezat vizibil în centrul de greutate al compoziției, în picioare, cu aripile desfăcute, atrage prostimea și tineretul la pierzanie, îndrumând-o spre focul de veci”.

Cine credeți că era reprezentat sub chip de drac? Ați ghicit: Nae Ionescu, dușmanul neîmpăcat al patriarhului!

Fruntea lată, coarnele late

„Sub trăsăturile luciferice ale duhului întunecat - mai relevă Mircea Vulcănescu -, într-o zi în care mă aflam, ca subsecretar de stat, la o defilare în urma unui Te-Deum, am tresărit, recunoscând - fără putință de înșelare - chipul zugrăvit al profesorului Nae Ionescu”.

Vulcănescu a fost atât de șocat de descoperire, încât a pus cap la cap, în memorii, trăsăturile care evidențiau portretul lui Nae Ionescu: „Nu-i lipsește nici privirea ageră și chinuită, nici fruntea lată în margini, pe care nu izbutesc s-o acopere coarnele late; nu lipsesc nici sprâncenele stufoase, nici forma specifică a bărbiei și nici nasul cel cu trei cocoașe, caracteristic oamenilor din Renaștere, de care Profesorul vorbea deseori, când încerca să-și situeze înfățișarea fizică într-o anumită epocă!”

O răzbunare istorică, într-adevăr!