Sărăcia care îi determină pe români să plece din țară și să își caute de lucru în străinătate pentru a pune celor de acasă o pâine mai bună pe masă, produce nu doar traume psihice copiilor și părinților rămași în România. 

Din păcate, există și cazuri extrem de grave. Cazuri în care cei plecați la muncă dispar pur și simplu, fără să se mai știe nimic despre ei. Sau, și mai rău, se întorc acasă morți. Între patru scânduri. Într-un sicriu sigilat.

Ne vom opri asupra a două cazuri, relevante după părerea noastră, din două punte de vedere. În primul rând, atitudinea pe care o au autoritățile române față de aceste evenimente tragice. Şi în al doilea rând, faptul că aceste două întâmplări care s-au petrecut la un interval de timp destul de mare una de cealaltă, seamănă de parcă ar fi fost trase la indigo.

Două povești triste, care s au desfășurat undeva departe de țară și care au lăsat îndurerați părinți și copii, care acum au o groază de întrebări la care nu le-a răspuns nimeni. Mai mult, cele două familii acuză că rudele lor nu au murit de moarte bună. Ci, au fost asasinate.

Primul caz. În urmă cu aproape trei an, I.C. un tânăr dintr o comună din județul Botoșani a plecat cu un microbuz către Belgia. Fusese chemat de fratele său mai mare, care lucra de câțiva ani acolo  Îi găsise și lui un loc de muncă. Microbuzul cu care a plecat, avea doi șoferi şi patru pasageri în afară de I.C. În bagaje, părinţii i-au pus ceva haine, un pachet cu mâncare şi, atenţie acum pentru că este un amănunt extrem de important,  medicamente pentru fratele său mai mare care îl aștepta în Belgia. Şi nu orice fel de medicamente.

Fratele mai mare suferea de epilepsie, iar medicamentele erau pentru tratarea acestei boli. După trei zile de la plecarea de acasă a lui I.C., familia din ţară a fost anunțată că fiul lor cel mic a fost găsit mort, într-o localitate din Belgia, abandonat pe stradă.  Era prăbușit lângă un stâlp cu bagajele lângă el. Purta un hanorac şi avea gluga era trasă peste cap. A fost observat de câţiva trecători, care au alertat autorităţile. La autopsie, s-au găsit urme de lovituri puternice la cap.

Dar, ciudat, nu existau urme de sânge, deşi zona capului este puternic vascularizată, iar gravitatea loviturilor, care-i zdrobiseră, efectiv, un sfert din craniu, ar fi trebuit să producă o hemoragie masivă. În mod normal, ar fi trebuit să aibă gluga hanoracului, dar şi spatele acestuia pline de sânge.

Ori, nu exista nici un fel de urmă. Nici presupunerea că ar fi fost atacat pentru a fi jefuit nu stă în picioare, pentru că bagajele au fost găsite lângă el.  Familia acuză, pe bună dreptate credem noi, că I.C. a fost asasinat. Părinţii din România şi fratele din Belgia, s-au străduit să afle amănunte despre împrejurările în care s-a produs decesul. Ce spun martorii din microbuz. Când au ajuns în Belgia, I.C. şi-a sunat la telefon în mai multe rânduri fratele, spunându i că se apropie de destinația unde trebuia să coboare. I-a  spus că va ajunge în cel mult douăzeci de minute.

A fost ultimul telefon pe care l-a dat. Cele 20 de minute au trecut. A trecut apoi o oră. I.C. nu a mai apărut. După mai bine de trei ore, a fost anunțat că fratele sau mai mic a fost găsit decedat, prăbușit lângă un stâlp. Cum explică oamenii din microbuz această întâmplare?  Pe parcursul drumului din România până în Belgia, I.C. s-a comportat absolut normal.

Apoi s-a petrecut anormalul. După ce și a sunat în mai multe rânduri fratele ca să-i spună că va ajunge în curând, toți cei din microbuz declară la un ison că tânărul a făcut o criză de epilepsie. Că a căzut între scaune și că a fost mușcat de degetul mic de către unul dintre călători, care știa că astfel se poate potoli o criză de epilepsie.

În continuare spun că după ce I.C. și-a revenit, a cerut să coboare imediat, deși încă nu ajunseseră la adresa fratelui. Au oprit microbuzul, iar acesta a coborât. Chiar s-au gândit să-l lase lângă un stâlp de lumină, ca să fie mai în siguranță. Era foarte dimineață și abia se lumina de ziuă. După ce I.C. şi-a luat bagajele, ei au plecat mai departe. Să revenim la amănuntul cu pastilele pentru epilepsie. I.C. însă nu suferea de această boală. Medicamentele erau pentru fratele său. Atunci, de ce spun cei din autobuz că tânărul a făcut o criză de epilepsie, deşi nu suferea de această boală?

Pentru că i-au căutat în bagaje, neștiind că medicamentele nu sunt pentru el. Şi au folosit aşa zisa criză, pentru a motiva coborârea lui I.C.  din microbuz, înainte de destinație. Dacă a coborât singur. Lipsa urmelor de sânge de pe hanorac, mai ales de pe gluga acestuia, arată faptul că altercaţia care i-a zdrobit un sfert din craniu a avut loc în altă parte decât pe trotuar, lângă stâlp, unde a fost găsit cadavrul.

Să trecem la cea de a doua întâmplare tragică. Şi ea, cu un alt tânăr tot din Moldova, D.E. Acesta a plecat în urmă cu patru ani să lucreze sezonier la căpșuni în nordul Angliei. A aflat de acest job de la un șofer de microbuz, care face curse regulate, ducând români la muncă în străinătate. Îl cunoscuse când mai fusese la muncă în străinătate sezonier și acesta îl adusese din Germania. Pe lângă bagajele în care părinții îi puseseră câteva schimburi, mai avea la el 200 de lei și 250 de lire sterline. În Franța, în apropiere de Calais, locul pe unde trebuiau să traverseze cu bacul în Marea Britanie, tânărul este găsit mort. Lovit de o mașină pe un drum secundar. Ce spun cei din autobuz.

Pe tot parcursul drumului, tânărul s a comportat normal. Doar vecinul de scaun spune că atunci când încerca să adoarmă, D.E. tresărea din somn strigând „poliția” și că la opririle pe care le au făcut pe drum pentru alimentare și-a cumpărat foarte multe băuturi energizante pe care le a băut.  Ultima oară, părinţii au vorbit cu el la telefon când se afla în Franţa. Atenţie! A sunat cu apel audio în care cu voce precipitată le spunea celor de acasă că șoferul vrea să îl omoare.

În ultimul telefon pe care l a dat a spus că se află lângă o apă Apoi nu am mai răspuns la nici un apel. Cei din microbuz susţin că tânărul a sărit de pe scaunul lui, foarte agitat, a început să-i curgă sânge din nas şi s-a luat la ceartă cu şoferul, cerându-i să oprească imediat, pentru că vrea să coboare. Până la urmă, acesta a tras pe banda de urgență. D.E. a sărit din maşină şi, conform declaraţiilor celor din micrbuz a luat-o la fugă, a traversat cele două benzi ale autostrăzii, după care a dispărut în păduricea din apropiere.

Cei din microbuz l-au așteptat să se întoarcă mai bine de o oră şi jumătate, după care au decis să plece către Calais până unde mai aveau cam 15 kilometri, fără însă ca vreunul dintre ei să sune la 112, numărul unic de urgenţă în toată Uniunea Europeană, să anunțe evenimentul. Abia de pe bacul cu care plecaseră de la Calais, a sunat şoferul la ambasadă.

De ce spunem că este totuşi ciudat că aceste două povești seamănă între ele. În fiecare dintre cazuri, victima, după cum spun martorii, a făcut o criză. Unul de epilepsie, deşi nu era bolnav, celălalt de nervi. Apoi, victimele au cerut să coboare, deşi nu ştiau unde se află. O altă asemănare. După ce coboară fiecare dintre victime, nimeni din autocar nu își bate capul ce se întâmplă cu ele. Să comparăm aceste două întâmplări tragice, cu un caz celebru. Vă aduceți aminte că în urmă cu doi ani, în plină pandemie, zeci de români au plecat cu avioanele ca să culeagă sparanghelul din Germania. Niciunul dintre acele sute de români, nu a suferit niciun fel de criză de nervi. Nu a suferit niciun fel de criză de epilepsie Cum se face că din acele sute de oameni, niciunul nu a a avut nimic, iar din acești maxim douăzeci de călători din cele două autocare, doi suferă aceste crize? Este o întrebare la care vă las pe dumneavoastră să-i găsiți răspunsul.

Din păcate aceste două cazuri pe care vi le am relatat și care par trase la indigo, nu sunt singurele. Acești doi tineri nu sunt singurii români care au plecat la muncă în străinătate și care au dispărut ori au venit acasă sunt patru scânduri, fără ca familiile să primească vreo lămurire cât de cât credibilă.

Iar autoritățile române nu colaborează  deloc cu autoritățile din țările în care s-au întâmplat aceste nenorociri. Pentru că nimănui nu-i pasă că nişte „căpşunari” şi-au pirdut viața în condiţii mai mult decât ciudate. Iar familiile victimelor aleargă de ani de zile de la toate ușile, încercând să afle cum le au murit copiii şi frații.