Pe 17 decembrie 2018, Le Figaro a postat pe site, în regim de text destinat exclusiv abonaților, articolul România-țara unui singur partid. Chiar și fără a citi articolul (destul de greu, accesul, chiar și contracost, e dificil) îți dai seama în ce scop a fost scris și mai ales sub ce semn a fost publicat.

Deasupra titlului se lăfăie o fotografie luată din arsenalul Diviziei Presă a SRI de la noi. Un afiș purtat pe la mitingurile TeFeListe, înfățișîndu-i pe liderii Coaliției de guvernare în zeghe. La Le Figaro, unde mai mult ca sigur Serviciile noastre secrete vîră bani din greu, se duce de mai mult timp o campanie împotriva regimului PSD. Au fost publicate sub acest semn articole menite a-i sufla în fund Codruței Kovesi, a prezenta România ca o țară coruptă și pe Klaus Iohannis, evident, ca ultima redută în calea năvălirilor comuniste. Mijloacele folosite de astfel de campanii sînt luate direct din propaganda și agitația bolșevică de pe vremuri, cărora li se pune însă o vitrină de Louis Vuiton de pe Champs Elysee; evident, înainte de venirea Vestelor Galbene. Ca și produsele de propaganda bolșevică asemenea articole reduc o realitate complexă la clișeele cîtorva slogane primitive, lesne de memorat de analfabeți. Pravda din anii interbelici prezenta România drept o țară unde regimul burghezo-moșieresc exploata din greu clasele muncitoare. Le Figaro reduce PSD la clișeul imbecil al Ciumei Roșii. E un clișeu imbecil, tipic propagandei care operează cu clișee mestecate de alții, pentru că orice poți spune despre PSD, dar că e un partid comunist nu. Îl vede cineva pe Liviu Dragnea, unul dintre cei mai bogați oameni din România, de modestia lui Vladimir Ilici Lenin? Titlului îi corespunde prefața, menită a avertiza pe cititori de tendențiozatea conținutului:

„Moștenitor al Partidului Comunist, PSD a condus aproape întotdeauna România. Șeful său actual, Liviu Dragnea, gestionează țara în conformitate cu propria sa agendă judiciară. El ordonă, partidul său, supus disciplinei staliniene, execută. Și Bucureștii, care vor prezida Uniunea Europeană de la 1 ianuarie, se supun.”

Pentru a-i ieși demonstrația autorul apelează din start la surse despre care e sigur că vor spune papagalicește ceea ce vrea el să scrie. O întîlnim astfel pe o anume Silvia Marton, o TeFeListă de la Universitatea București, care tratează toate regimurile postdecembriste, inclusiv cel al lui Traian Băsescu (denunțat de TeFeListă ca „avînd aceeași viziune asupra lucrurilor ca și PSD”, „care a lucrat în marină sub regimul Ceaușescu, în comerțul cu străinătatea, care era legat de Securitate”), ca fiind comuniste, și la Marian Neacșu, dușman al lui Liviu Dragnea, care e prezentat în mod mincinos, pentru a da greutate bîiguilelor lui, drept „artizanul victoriei PSD la ultimele legislative”.

Condiția de acces doar contracost dădea articolului de duzină din Le Figaro puține șanse de a face pe meleagurile noastre poc sau măcar măcar plici. Evident, cumpărat de SRI, care are bani tocmai prin generozitatea bugetară a regimului PSD, articolul ar fi fost tradus și fragmente din el (fragmente, să nu le acoperiți lor intelectul la încercare) ar fi fost trimise Diviziei Presă a SRI care ar fi încercat prin reîncălzirea ciorbei jurnalistice să facă din el un nou moment anti-Dragnea.

Cu toate acestea articolul a devenit epicentrul unui scandal mediatic. Asta deoarece pe blogul său Ion Iliescu a scris un adevărat pamflet despre articol, acuzîndu-l de a fi parte dintr-un război mediatic:

„Nu cred că avem în față un fake news, ci un act de război mediatic. Ceea ce mi se pare la fel de inacceptabil ca și atribuirea unor afirmații care nu-mi aparțin. Regret că lucrurile au ajuns atît de jos în presă. Mi se pare că jurnalul îmi datoreaza scuze și rectificarea respectivelor afirmații.”

Firește că ziarul n-a catadicsit să-și ceară scuze. Nici n-avea cum. Articolul face parte, ca și carnea de pui, ca și crema de față, ca și alte și alte produse occidentale de pe piața noastră, din seria Bun pentru Orient. Dacă el ar fi fost destinat Italiei, mai mult ca sigur, redacția, la o asemenea dezmințire, s-ar fi grăbit să se delimiteze. Fiind însă destinat României, unde babuinii înghit orice rahat mediatic, încîntați că vine de la Paris și nu de la Moscova, articolul n-a fost urmat de necesara și civilizata dezmințire.

Ion Iliescu susține că n-a zis cele atribuite domniei sale de către ziar. Am citit articolul cu creionul în mînă pentru a vedea cum e prezent în cadrul demonstrației numele lui Ion Iliescu. Numele lui Ion Iliescu apare chiar din introducere:

„Cu el a început totul, cu el a continuat totul. Ion Iliescu, omul care a făcut să cadă regimul Ceaușescu în 1989, înainte de a deține timp de un deceniu toate puterile, a lăsat țării sale o instituție care, azi încă, structurează România și o ancorează, mai mult decît alte vecine din Europa de Est, în trecutul comunist: Partidul Social Democrat (PSD).

După mai multe schimbări de nume, așa se numește actuala formație, ridicată pe modelul partidelor leniniste de odinioară, cu aceeași disciplină permițînd conducătorilor de a-și impune vederile lor tovarășilor de partid, apoi întregii societăți și unui stat infiltrat.” După introducerea de tip bolșevic, urmează capitolul „Fracturi interne”, unde apare Ion Iliescu, de astă dată citat:

„«E o perioadă dificilă, confuză pentru partid, care trăiește cea mai gravă criză politică» recunoaște Ion Iliescu, care n-are în chip evident nici o stimă pentru Liviu Dragnea, a «cărui poziție personală, cu problemele sale juridice, a creat fracturi interne» în PSD.”

De observat că Ion Iliescu e citat cu ghilimelele de rigoare doar cu afirmația despre problemele juridice ale lui Liviu Dragnea. Articolul îi atribuie însă, prin încălcarea oricărei norme morale a profesiei, lipsa stimei față de Liviu Dragnea. Ceea ce – așa cum se vede clar din textIon Iliescu n-a declarat ziarului. Numele lui Ion Iliescu apare mai la vale, cînd vine vorba de șefia PSD de către Liviu Dragnea:

„Ca un bun număr de membri de PSD, Ion Iliescu gîndește fără îndoială că partidul său, pentru a se prezerva trebuie să întoarcă pagina Dragnea”.

Un jurnalist corect nu numai din Franța, dar și din teritoriile de peste Mări, știe că o afirmație de o asemenea gravitate trebuie dovedită prin citarea lui Ion Iliescu.

Articolul n-o face.

Amintind izbitor de rechizitoriile produse de Binomul SRI-DNA, el îi atribuie lui Ion Iliescu gînduri anti Dragnea.

E limpede.

Ion Iliescu are dreptate.

Articolul e de o rară mizerie securistică. Așa ceva n-am întîlnit în presa noastră nici măcar la ofițerii acoperiți.

Am vrut să văd cine semnează articolul. Deasupra textului on-line tronează o poză în dreptul căreia scrie (traduc, evident) „Thierry Portes, Trimis special la București. (Cu Paul Cozighian)”. Cu Thierry Portes lucrurile sînt limpezi. E gurnalistul venit la București de la Paris. În cazul lui Paul Cozighian lucrurile se complică. Cum adică Cu Paul Cozighian? Paul Cozighian e românaș de al nostru, ba chiar TeFeList. El ce rol a avut în alcătuirea articolului? Răspunsul e simplu. Paul Cozighian a fost vizitiul franțuzului în timpul documentării la București. Genul de șmecher de la fața locului care, contra unei fripturi, se angajează ca însoțitor, cînd nu i se ordonă să facă asta, pe lîngă un străin.

El îl duce la persoane sigure, el îi toarnă în pahar și el îi face rost de pipițe verificate medical să n-aibă vreo boală rușinoasă.

El e cel care l-a introdus pe franțuz la Ion Iliescu.

Ca să ajungă la Ion Iliescu, Paul Cozighian a apelat la Gelu Voican Voiculescu, pe care-l știe de pe vremea loviturii de stat din decembrie 1989. Din cîte se vede, în ultimul timp, Ion Iliescu a evitat să dea interviuri presei interne sau externe, motive personale, dar și lovitura de a se vedea Criminal al omenirii, făcîndu-l să stea retras din viața publică. Lui Gelu Voican Voiculescu nu i-a fost greu să-i vîre pe cei doi la Ion Iliescu. I-a prezentat fostului președinte că doi jurnaliști de la Figaro (nu i-a zis că unul e românaș de al nostru) se interesează de Revoluție, dar mai ales de faptele sale eroice din Revoluție. Lui Ion Iliescu, anchetat penal tocmai pentru participarea la Revoluție, cînd îi spui că te interesezi de decembrie 1989 e mai ceva ca în cîntecul Cin se ia cu mine bine/ Îi dau haina de pe mine. Presa noastră atît cea liberă, cît și cea încazarmată, au poreclit momentul dintre cei doi și Ion Iliescu drept un interviu. E curios că, deși în România apar multe site-uri care pretind a se ocupa de profesia de ziarist, nici unul n-a observat că n-a fost vorba de un interviu, ci de o șuetă, la care a participat și Gelu Voican Voiculescu. E o regulă elementară de morală a profesiei să-l avertizezi pe interlocutor despre cum vrei să-i folosești spusele înregistrate. În cazul de față nu era vorba de un interviu, ci de folosirea spuselor lui Ion Iliescu, fără minima respectare a ghilimelelor, într-un articol de propagandă anti- PSD. Ba chiar așa cum se vede din articol escrocul de franțuz îi atribuie lui Ion Iliescu vorbe pe care acesta nu le-a spus. Înregistrarea cu care se justifică Paul Cozighian e o dovadă doar că cei doi au stat de vorbă cu Ion Iliescu. Nu e o dovadă că Ion Iliescu a spus lucrurile care i se atribuie fără ghilimele.

Ion Iliescu e fost șef de stat. Cum dracu i-au tras-o cei doi șmecheri? Explicația căderii în plasă ca un guguștiuc a fostului președinte al Republicii stă în marginalizarea sa de către PSD, în lovitura primită prin deschiderea anchetei privind crimele împotriva omenirii pentru ce a făcut la Revoluție.

Ion Iliescu s-a topit la gîndul că un ziar de prestigiul Figaro e gata să-l reabiliteze. Nu i-a trecut o clipă prin cap că avea în față, aduși de Gelu Voican Voiculescu, niște șmecheri și nu niște jurnaliști. Cu atît mai rău pentru Ion Iliescu.