Editura Evenimentul si Capital

Cum a fost „reabilitat” Tudor Arghezi în trei zile, după moartea lui Stalin

21 mai 1965: Nicolae Ceaușescu și Emil Bodnăraș îl vizitează pe Tudor Arghezi acasă, la Mărțișor, pentru a-l felicita la împlinirea vârstei de 85 de ani
Autor: | | 0 Comentarii | 5711 Vizualizari

„Rezistența prin cultură” în fața tăvălugului comunist nu a fost o vorbă goală, iar Radio România a fost un bastion din prima linie. O evocare de Dan Ciachir.

Postul naţional Radio România a avut programe culturale remarcabile în perioada destinderii, îndeosebi în deceniul al şaptelea din secolul trecut, începând cu emisiunile de muzică simfonică şi concertele transmise în direct de la Ateneu ori de la Sala Radiodifuziunii. Dintre comentatori, nu pot s-o uit pe Ada Brumaru, care făcea şi cronică muzicală scrisă, şi, desigur, pe Iosif Sava, rămas titular al emisiunii Invitaţiile Euterpei, inaugurată în anul 1969, după ce colega sa Teodora Albescu se sinucisese.

La emisiunile culturale am colaborat, mai rar sau mai des, din 1970 până în 1985, când presiunea ideologică ajunsese să se resimtă şi în materie de literatură universală contemporană. Emisiunile culturale erau coordonate de Iulius Ţundrea, filolog, publicist şi realizator al Fonotecii de aur, rubrică săptămânală şi tezaur pe bandă magnetică constituit din cele mai preţioase înregistrări – unele de pe plăci de gramofon sau de patefon – existente în arhiva Radiodifuziunii Române.

Iulius Ţundrea a fost un om care mi-a arătat simpatie şi nu a ezitat să-mi includă în principala emisiune culturală, Revista literară radio, difuzată în fiecare duminică de la ora 18, un articol despre Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ, al cărei stareţ mi-a fost duhovnic. Ca textul să poată intra pe post, evitasem deliberat cuvântul mânăstire, înlocuindu-l cu chinovie, lăcaş cenobitic, insistând pe elementele cultural-istorice... Stareţul Ciprian a fost încântat să audă vorbindu-se la radio despre mânăstirea sa şi m-a rugat să-i procur – ceea ce nu era atât de uşor pe atunci – o înregistrare pe casetă a textului, întrucât auzise de el Mitropolitul Teoctist, care dorea să-l asculte. Am reuşit să-i îndeplinesc dorinţa.

În afară de Revista literară radio, am colaborat cu traduceri la Moment poetic şi Dicţionar de literatură universală. Prima emisiune avea o durată de cinci minute, intra pe post la 8 dimineaţa, iar seara, la 22.30. Versurile erau citite de actori cu notorietate. Dicţionarul de literatură universală ţinea 30 de minute, se difuza joi seara, semnalul său sonor fiind primele măsuri din Concertul pentru pian şi orchestră în la minor de Schumann. Emisiunea era foarte elevată şi îmi amintesc că într-una din ediţiile sale a putut fi auzit Paul Valéry recitându-şi capodopera lirică Cimitirul marin.

La începutul anilor ’70 s-a transmis în acelaşi program un dialog între scriitorul Florian Potra şi cunoscutul romancier italian Giorgio Bassani, autorul romanului I Giardini dei Finzi-Contini. Vechea şi strânsa prietenie dintre Giorgio Bassani şi Florian Potra l-a făcut pe cel dintâi să viziteze de mai multe ori România şi chiar să publice „în premieră absolută”, înainte de a o face în Italia, fragmente din romanul L’Airone (Bâtlanul) şi câteva proze scurte în eleganta revistă „Secolul XX” din Bucureşti.

Aflasem aceste lucruri de la fostul meu profesor Alexandru Balaci, revenit în ţară după trei sau patru ani petrecuţi la Roma ca director al Accademiei di Romania, înfiinţată de V. Pârvan în urmă cu aproape un secol, când purta numele de Şcoala Română din Roma. Alexandru Balaci ţinea un curs care, dat fiind numărul mic de participanţi, se transforma adesea în seminar. Întrebându-ne odată dacă ştim cine a fost Palmiro Togliatti, am fost singurul în măsură să răspund. „Dar ştiţi cumva şi unde a murit?” „La Ialta, în Uniunea Sovietică, în 1964”, am spus.

Din momentul acela, Alexandru Balaci mi-a arătat simpatie: l-am însoţit în câteva plimbări pe străzile Bucureştiului şi m-a vorbit de bine la Radio, unde el însuşi colabora şi unde avusese o funcţie din care fusese destituit în anii 1950 sau 1951 ai secolului trecut. În cursul acelor peripatetizări am aflat că, stimulat de câţiva apropiaţi, Zaharia Stancu începuse să creadă că are şanse să primească Premiul Nobel. Altă dată, trecând pe strada Dianei, care porneşte din Piaţa Rosetti, s-a uitat cu tristeţe la imobilul cu numărul 8, o vilă interbelică (parter, etaj şi mansardă) unde funcţionase Editura Univers, axată exclusiv pe literatură străină, condusă iniţial de criticul şi profesorul Vladimir Streinu. Din vila aceea elegantă, Editura Univers, ca şi alte edituri, fusese relegată în Casa Scânteii. Continuând s-o privească, Alexandru Balaci mi-a povestit cât de greu i-a fost să-l convingă pe Florin Chiriţescu, italienist şi redactor la Editura Univers, să citească Infernul şi Purgatoriul, traduse de George Buznea, scriitor cu studii universitare neîncheiate, autor de romane populare interbelice, ajuns barcagiu în Parcul Herăstrău... Versiunea, din păcate neterminată, a traducerii sale din Divina Comedie, una remarcabilă, a apărut în două volume, la distanţă de câţiva ani unul de celălalt, Infernul şi Purgatoriul, prefaţate de Alexandru Balaci, care însoţise cu o prezentare, în 1965, când se împlineau şapte secole de la naşterea lui Dante, şi strălucita versiune românească a Etei Boeriu.

Alexandru Balaci luptase pe front în Al Doilea Război Mondial până în Munţii Tatra, unde fusese rănit, şi era un alpinist pasionat, membru al unui club de profil din Italia a cărui discretă insignă o purta pe reverul sacoului. Mi-a evocat ascensiuni făcute împreună cu Alexandru Rosetti în sumbra perioadă de la începutul anilor ’50, în munţii din apropiere de Câmpulung Muscel, între care şi Piatra Craiului. Am profitat de acele deambulări ca să-i pun fostului meu profesor întrebări despre Petru Dumitriu, cel mai mare prozator român postbelic. Pe când Petru Dumitriu conducea Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Alexandru Balaci îi era redactor-şef. ESPLA era o instituţie-mamut, nemaiexistând în epocă o altă editură în a cărei sferă de activitate să intre literatura română de la origini până în prezent. Evocând acele vremuri, Alexandru Balaci m-a îndemnat să mă uit în caseta tehnică a volumului de publicistică argheziană Pagini din trecut, apărut în 1955; ceea ce am şi făcut. Între data la care manuscrisul fusese „dat la cules” şi aceea la care primise bun de tipar nu erau decât trei zile. Răstimpul dintre cele două soroace era, de regulă, de circa şase luni, însă putea fi şi de peste un an. Or, în cazul lui Arghezi, căruia i se luase din 1948 dreptul de semnătură (cu excepţia a două sau trei traduceri), Ocârmuirea se grăbise să-l repună în circulaţie în contul „dezgheţului” survenit după moartea lui Stalin.

Imaginile momentului! Cum arata interiorul statiilor de metrou din Drumul Taberei!

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI