În cei aproape 30 de ani de la Revoluția din '89, s-au perindat 28 de miniștri pe fotoliul de la Ministerul Educației. Fiecare ministru și-a pus amprenta pe sistemul de educațional din România, a venit cu propria viziune despre cum ar trebui să arate învățământul, în general diferită de a predecesorului său, iar unii au trecut neobservați prin Ministerul Educației. EVZ vă prezintă o analiză a miniștrilor care au ocupat fotoliul Educației de după Revoluție și până în prezent. Din cauza faptului că în prezent nu există un ministrul al Educației, examenul de rezidențiat se amână. Astăzi, primii 10 ani de Educație în Democrație

Din 1989 au fost adoptate două Legi ale Educaţiei, iar fiecare dintre ele a fost modificată de zeci de ori. Uneori, schimbările în programul examenelor au fost făcute cu câteva luni înainte ca acestea să fie susţinute, iar victime ale acestor schimbari au fost elevii. Indiferent de culoarea politică a miniștrilor, fiecare și-a dorit să revoluționeze sistemul educațional din România. Unii l-au revoluționat, alții l-au îngropat.

Mihai Șora – 30 decembrie 1989 – 15 iunie 1990

Filosoful Mihai Șora, în vârstă de 102 ani, a fost primul ministru al Educației în Guvernul propvizoriu, după Revoluția din '89. Susține că și-a dat demisia în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fapt dezmințit de realitate și de premierul de atunci, Petre Roman. Printre modificările pe care le-a adus, se numără eliminarea purtării uniformelor școlare. A redus obligativitatea de la 6 la 5 zile de școală, cu mențiunea că fiecare unitate de învățământ își alegea ce zi liberă va acorda elevilor.

Gheorghe M. Ștefan – 28 iunie 1990 – 16 octombrie 1991

A fost numit în Guvernul condus de Petre Roman, după primele alegeri democratice din 1990. Numele său nu este reținut pentru vreo realizare spectaculoasă.

 

 

 

Mihai Golu – 16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992

Cel de-al treilea ministru al Educației, a recunoscut 22 de ani mai târziu că el propusese ca ora de religie să fie facultativă și fără notare - pentru că nu îi vedea rostul. Într-un interviu acordat realitatea.net în 2014, acesta declara că „Ce-i reproşez religiei, adică propovăduitorilor ei, este faptul că ameninţă în permanenţă omul cu flăcările iadului, cu pedeapsa şi cu păcatele”.

 

 

Liviu Maior – 19 noiembrie 1992 – 11 decembrie 1996

În timpul mandatului său a fost adoptată Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, Lega Învățământului.

 

 

 

Virgil Petrescu – 12 decembrie 1996 – 05 decembrie 1997

A fost ministru al Educației în Guvernul Ciorbea. În timpul mandatului său s-a aprobat Hotărârea de Guvern nr. 294/1997 privind funcționarea intituțiilor de învățământ superior, acreditarea acestora și recunoașterea diplomelor.

 

 

Andrei Marga – 05 decembrie 1997 – 28 decembrie 2000

A vut printre cele mai lungi mandate, rezistând în trei guverne: Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu. A decis introducerea examenului de capacitate în 1999 și a elaborat un nou Curriculum Naţional pentru clasele I-IX. De asemenea, tot el a optat și pentru introducerea de manuale alternative pentru ciclul primar, gimnazial şi liceal și înlocuirea trimestrelor cu semestrele. Andrei Marga a crescut numărul de discipline la BAC de la patru la șapte. A ieșit din joc în momentul în care UDMR ar fi solicitat înființarea unei universități de stat cu predare în limba maghiară

 

Drama interimatului în Educație

 

Radu Szekely (Foto), expert educațional în cadrul Ministerului Educației Naționale, al Comisiei Europene și fondatorul Școlii Finlandeze din Sibiu, a analizat în exclusivitate pentru EVZ, primii 10 ani de Educație post-comunistă. În opinia lui Radu Szekely, „România trăiește de 30 de ani drama interimatului în educație, a reformei întrerupte a sistemului. Toate studiile internaționale, de la cele ale Comisiei Europene la cele ale Băncii Mondiale, arată corelația evidentă între stabilitatea politică, predicitbilitatea măsurilor de reformă și performanța sistemului de educație. Prima decadă post-comunistă, pe care v-o prezintă Evenimentul Zilei astăzi, este cea care, paradoxal, în ciuda instablitiatii politice generale, a avut cele mai lungi mandate la Ministerul Educației: Liviu Maior și Andrei Marga. Au fost și anii în care s-au luat cele mai consistente și radicale măsuri, de la adoptarea primei legi post-decembriste a învățământului la liberalizarea pieței manualelor și până la elaborarea unui nou curriculum și introducerea examenelor de evaluare națională”.

Problema majoră din Educație

Radu Szekeley consideră că problema majoră a ultimilor trei decenii a fost lipsa totală de consens în societate cu privire la o strategie care să ducă la atingerea unor indicatori și la obținerea unor rezultate la care ne tot raportăm prin comparații internaționale. „Au fost aproape 30 de deținători ai portofoliului educației, adică aproape un ministru nou în fiecare an. Majoritatea miniștrilor par să fi venit cu o misiune clară, punctuală, nu neapărat conectată la realitatea măsurilor anterioare luate în sistem. Prin urmare, s-au luat decizii care nu au permis ca deciziile și ideile anterioare să fie testate și pilotate, sau să fie duse până la punctul în care impactul lor să poată fi măsurat și să se propună intervenții care să corecteze sau să scaleze efectele. Am avut astfel parte de o discontinuitate în reformă, o lipsă de predictibilitate care a dat impresia că Ministerul Educației Naționale, orice titulatură ar fi avut, se află într-un interimat continuu”, a declarat acesta.

Reforma „nu avem foarte mult timp”

„La nivel de minister, administrație centrală rămâne la nivelul dorinței de a face ceva care se poate implementa pe termen scurt, pentru că „nu avem foarte mult timp”. La nivel de școală se rămâne, în general într-un fel de bălteală necesară supraviețuirii, o închidere în sine, o reacție normală de autoprotecție a celor dezamăgiți de atâtea ori, care nu mai vor să fie cobai. Va fi greu să se recâștige încrederea acestor oameni trădați de un sistem. Acest model, în care serviciul public de educație se află de multe ori la cheremul baronilor locali, al primarilor, al liderilor de sindicat, al „oamenilor noștri”, a dus treptat la deprofesionalizarea sistemului de învățământ, astfel încât nu cel mai bun om ajunge la locul potrivit, nu cel mai bun profesionist este selectat pentru o sarcină sau funcție”, este de părere expertul educațional.

Continuarea, în ediția de mâine a Evenimentului Zilei.