Triumfalismul cu care PSD își drapează culoarul spre alegerile prezidențiale e urmat de ceata de vrăbii gureșe a partidelor de dreapta.
Un bizantinism frivol și gălăgios dincolo de care, dacă săpăm, dăm peste straturile adânci ca linii roșii străbătând memoria colectivă, inconștientă - sedimentele cultului personalității. Nostalgia mitului tătucului precum un culcuș, iluzia protecției față de o realitate mult prea violentă și greu de controlat, un basm personal pe care fiecare îl târâie după sine.
Partidele s-au construit pe acest mit care iradiază până în cele mai îndepărtate straturi ale acestor organizații. Construite cu unicul scop de a securiza ștăbimea din partid, de a funcționa precum organizații ”paramilitare” în slujba eșaloanelor superioare, de a fi mijlocul prin care liderul/liderii să acceadă la putere. Nivelele inferioare capătă un fel de orbire, uitând că scopul partidului este acela de a promova politicipublice și se înrolează astfel cuminți în spatele șefului de partid. Un voluntarism harnic cuprinde întregul partid și de aici e doar un pas până la ceea ce se cunoaște prin expresia care a făcut carieră în spațiul public: la ”Biserica adorării liderului”!
Pentru partidele mari, luăm drept exemplu PSD, menținerea la putere nu ține doar de cultivarea intern a cultului personalității, ci mai ales de satisfacerea tuturor celor care au făcut posibilă accederea la nivelul 1 a celui promovat, de talentul acestuia de a merge pe fir întins cât mai mult timp fără a avea nevoie de plasă de siguranță. Dacă ar fi să ne referim la ponta (cu p de la plagiat), acesta pare în căutare de o plasă de siguranță, în lipsa ei riscă să își rupă gâtul.
Ne puteți urmări și pe Google News
Pentru partidele mici, dar și cele care nu sunt la robinetul puterii, cultul personalității capătă accente ”sectare”. Cu cât sunt mai aproape de lider cu atât sectanții-membrii de partid țes o broderie complicată a adorării amestecată cu un respect dus până la umilință, o spaima de a nu supăra liderul străbate partidul imprimând pe chipurile acestora un fel de alertă permanentă, precum și o cronofagă obsesie de a mulțumi liderul, de a nu-l atinge nici cu o floare. În jurul acestuia mai este loc doar pentru adoratorii neobosiți, pentru cei care văd doar ceea ce liderul dorește să se vadă. Orice formă de critică este omorâtă în fașă. Oricine ridică o întrebare asupra a ce spune/face liderul este trecut în categoria trădătorilor, izolat și eliminat. Nimic, niciun eșec politic nu va fi pus în cârca liderului, acesta este doar o ”victimă” a sistemului, totul va fi aruncat asupra celorlalți actori politici.
Funcționând cocoloșit într-un cocon al adorării liderul însuși va crede despre sine că este îndreptățit să fie deasupra tuturor, să i se cuvină totul. Probabil că exemplul cel mai concludent (edificator pentru mine deoarece cunosc felul în care s-a construit și cum funcționează) al unui astfel de partid-sectă poate fi FC. Desigur că acest partid este doar o replică a altor astfel de partide ca NR, PNȚ, PP-DD. Pentru PMP îmi este greu să cred că o armată de membrii privesc cu teamă amestecată cu adorație la Elena Udrea, acolo cred că funcționează construcția bazată pe interese, pe legături vechi stabilite în PDL, pe o strategie care scapă opiniei publice, pe care o șiignoră de altfel. Problema actuală a PMPeste și va fi una de percepție publică și anume faptul că, deși s-au anunțat a fi ”altfel”, au sfârșit prin a face la fel ca orice alt partid cooptând în conducere personaje controversate ca Marin Anton dar și alții ca el, precum și ejectarea unor personalități ca Teodor Baconski, Teodor Paleologu sau Daniel Funeriu, chiar dacă cel din urmă a declarat că el nu a fost eliminat.
Lipsa de exigență a membrilor de partid, muțenia/surzenia, depersonalizarea, acceptarea a tot ceea ce spune și face liderul fac din partidele-sectă actori politici insignifianți, organizații care sunt folosite de lideri lor pentru negocierea pozițiilor personale în viitoarele construcții de putere, vehicule ale proiectelor personale. Observați lupta care se dă în studiourile tv, în publicații, în mediile virtuale, și nu veți vedea lupte pentru implementareapoliticilor publice, ci doar atacuri personale, un etern ”eu sunt cel mai bun!”. Aflate în arena politică, acest tip de partide nu sunt preocupate să facă diferența – povestea PPDD este edificatoare. Mai mult, în acest tip de partide ca FC sau PPDD, întreg aparatul de partid e preocupat să facă sluj în fața liderului pentru a-l mulțumi pe acesta. E un adevărat concurs între membrii de partid cine stârnește interesul liderului, cine îl poate menține mai mult, cine lingușește mai tare, cine va sta la masă cu acesta, cine va beneficia de atenția acestuia.
Întâlnirile de partid sunt doar un prilej de a pupa inelul liderului, de a-i cultiva acestuia iluzia supremației sale, a capacității sale strategice magnifice. Deși partidul-sectă are doar eșecuri politice pe agendă, mulțumirea și satisfacerea liderului, care știe el mai bine!, sunt singurele preocupări ale membrilor-sectanți. Chiar dacă gândul își face loc în mintea preocupată de confortul iluzoriu al liderului, gândul că totuși s-ar putea ca el membrul-sectant să fie folosit în jocurile de culise această informație e urgent alungată.
Ce este el membrul-sectant fără partid? Fără iluzia că e parte a unui important joc politic? Fără gândul ascuns că liderul, dacă apucă un ciolan, sigur îl va trage și pe el membrul-sectant după el acolo unde va avea parte de beneficiile puterii. Presiunea pe care ar putea-o face masa partidului pentru ca liderul să fie vocea membrilor de partid, vocea care să vorbească despre politici publice este un basm. Membrul-sectant își urmărește și el propriul interes iluzoriu legat ombilical de liderul narcisic. Fără acest lider (și cât de aproape a ajuns de el?! poate să stea la masă cu el!, să respire același aer cu el!) membrul-sectant nu poate ajunge în budoarul puterii. Puterea este în cele din urmă ”forma de control simbolic cu orice preț a celuilalt” (Alin Gavreliuc).
Puterea poate fi așadar și pentru liderul-narcisic și pentru membrul-sectant iluzia controlului, iluzia puterii înseși. Cultul personalității e astfel o formă de dependență, un soi de automatism care se declanșează în anumite condiții și acelea sunt: Partidul, Eu, România, Puterea. Declicul produce comportamentul servil. Cultul personalității este o formă de călătorie în trecut, dar nu în memoria trecutului ca o amintire, ci a trecutului reconstruit. Atâta timp cât memoria taie și păstrează doar ceea ce o liniștește, cultul personalității va fi prezent în viața politică, în comportamentul membrilor-sectanți care fac astfel un fel de auto-terapie, pentru că sunt dependenți de acest cult, pentru că nu și-au exorcizat fantomele trecutului. Au nevoie de acest ritual, de această plecăciune. Membrul-sectant se simte un nimic fără liderul-narcisic.
Recomandările noastre
