Este o provocare să vorbești despre „profilul tatălui perfect”, poate pentru că perfect se confundă cu ideal. Dacă întrebi 100 de indivizi „Cum arată profilul tatălui ideal?”, fiecare o să creioneze trăsături pe care nu le-au regăsit în propriul tată sau o să pună accentul pe diminuarea anumitor trăsături sau atitudini.

Deși suntem tentați să dăm atenție minusurilor pe care propriul tată le are, sunt persoane care sunt marcate de fix opusul acestora, care se poate manifesta de exemplu prin „sufocare”. Când vorbim despre „sufocare”, putem considera un exces de control al tatălui manifestat asupra propriului copil sau oferirea facilă de bunuri materiale ale adultului către copil, chiar și atunci când tatăl încearcă să-și ajute copilul și îl privează de propriile experiențe de viață.

Înainte de a vorbi despre „profilul tatălui perfect”, poate ar trebui să ne amintim că extremele niciodată nu sunt benefice și că nu există o rețetă 100% valabilă pentru toată lumea. Așa cum fiecare copil este unic in felul lui, așa si tatăl ar trebui să fie unic în felul său.

În ultimii ani s-au făcut multe studii în acest sens, s-au scris multe cărți pe această temă și concluzia este că avem nevoie ca figura paternă să fie fermă, dar iubitoare, mai puțin rigid, dar înțelept, sigur pe el, dar sensibil.

Avem nevoie ca tatăl să ne fie aproape indiferent de situație, să ne fie protector, să ne încurajeze, să ne ridice moralul și să ne dea sfaturi pline de înțelepciune, să ne țină în brațe, să ne mângâie, să ne fie model prin fapte și prin propria poveste de viață. Cu alte cuvinte, avem nevoie ca figura paternă să vină în întâmpinarea nevoilor noastre.

Pentru a ne fi identificate aceste nevoi, părintele are nevoie de timp petrecut cu propriul copil, să își permită să interacționeze cu bucățica din propria ființă care nu este parte din el ci în fața sa, cu tot cu frici, cu emoții, cu neputințe și cu tot ce este mai firav și mai vulnerabil.

Chiar dacă în multe familii atingerea, mângâierea copiilor este un subiect tabu, în realitate avem nevoie de afecțiune fizică sigură și adecvată pentru că, în esență, suntem mamifere și suntem programați să căutăm căldura și contactul cu părinții.

În altă ordine de idei, pentru a gestiona corect relația cu propriul copil avem nevoie să ne identificăm rănile emoționale al copilului interior și, ulterior, unde este cazul să le gestionăm adecvat pentru a evita să perpetuăm ce nouă nu ne-a făcut bine.

Puterea pe care o emană încurajarea unui părinte la adresa copilului său este de nemăsurat. Nu ezitați să le spuneți copiilor ceea ce apreciați la ei, de „teama” să „nu și-o ia in cap” sau din orice alt motiv. Programații verbal să poată mai mult, mai bine, mai frumos și chiar să rămână sensibili și umani chiar dacă nu au ceva material de câștigat din asta.

Fiecare popor percepe diferit apariția pe lume a unui copil, la unele popoare se ține cont de sexul copilului, la altele - ordinea în care copiii se nasc într-o familie, însă uităm că, în esență, un copil este prin definiție inocent, neajutorat (cel puțin în primii ani de viață) și nu este suficient să-l hrănim, să-l spălăm și eventual să-l educăm... copilul are nevoie de iubire pentru a se dezvolta armonios din punct de vedere emoțional și chiar și fizic.

Tații buni sunt niște super eroi de care nu se vorbește în gura mare, dar sunt în „acțiune” în fiecare zi în mintea copiilor lor. Acolo sunt de neatins, indiferent de situație, și tot acolo copiii se pregătesc să devină, la rândul lor, niște „super eroi”.