Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Cristoiu contra Cristoiu: PDL şi-a trecut averea şi nevasta pe numele lui MRU
Cristoiu contra Cristoiu: PDL şi-a trecut averea şi nevasta pe numele lui MRU

Cristoiu contra Cristoiu: PDL şi-a trecut averea şi nevasta pe numele lui MRU

Formarea Guvernului Ungureanu condus de un independent şi compus din politicieni de mâna a doua ai PDL a fost tratată de presă sub semnul unei maladii postdecembriste:

Fixarea exclusivă în prezent, de parcă viaţa politică de tip democratic n-ar fi început cu 22 de ani în urmă, în ianuarie 1990, ci abia în februarie 2012.

Fără raportarea momentului din februarie 2012 la întreaga perioadă post-decembristă nu putem desluşi cum de s-a ajuns la această formulă guvernamentală, dar, mai ales, ce se poate întâmpla pe scena noastră politică în perioada următoare.

În perioada postdecembristă, MRU e al treilea premier independent desemnat să conducă un guvern politic.

Înaintea domniei sale, România a mai avut, aşadar, alţi doi premieri independenţi: Theodor Stolojan (16 octombrie 1991-19 noiembrie 1992) şi Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 – 28 decembrie 2000). Nu l-am trecut pe listă pe Nicolae Văcăroiu, fără de partid la preluarea guvernării PDSR (19 noiembrie 1992), nu numai pentru că ulterior el s-a înscris în partid, dar şi pentru că independenţa sa la formarea cabinetului era un simplu truc. Între premierul MRU şi cei doi există unele asemănări:

1) Ca şi ceilalţi premieri, MRU a fost propus şi impus partidului de guvernămînt de către preşedinte.

Ion Iliescu l-a vârât pe gât FSN-ului pe Theodor Stolojan. Mugur Isărescu a fost varianta lui Emil Constantinescu pentru a-l înlocui pe ţărănistul Radu Vasile.

2) Ca şi ceilalţi premieri independenţi, MRU a fost înfăţişat opiniei publice drept o soluţie pentru a pune capăt unei crize.

În cazul lui MRU, s-au invocat mişcările de protest din ianuarie, între noi fie vorba, mult mai puţin ameninţătoare în realitate decât le-a descris presa. Theodor Stolojan a apărut drept premierul capabil să aducă în guvernul FSN un partid din Opoziţie, PNL, gest necesar pentru a crea iluzia unor alegeri corecte în 1992, iar Mugur Isărescu, drept neutrul în stare să se păstreze deasupra bătăliilor din PNŢCD, din CDR şi din Coaliţia CDR-PD.

Între MRU şi ceilalţi premieri sunt însă şi deosebiri. Atât de mari încât Guvernul actual poate fi considerat o premieră în viaţa politică de după decembrie 1989:

1) Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu au fost desemnaţi împotriva voinţei premierilor în exerciţiu: Petre Roman şi Radu Vasile. Considerându-se înlăturaţi de la Putere de către preşedinte şi de o parte a formaţiunilor lor, atât Petre Roman, cât şi Radu Vasile au provocat în scurt timp veritabile crize politice. Petre Roman a determinat scindarea FSN, iar Radu Vasile a înfiinţat un nou partid. Chiar din clipa desemnării altui premier, şi Petre Roman şi Radu Vasile au acuzat lovituri de stat puse la cale de preşedinte împotriva lor.

Desemnarea lui MRU n-a provocat în PDL nici măcar o boare de nemulţumire. Emil Boc şi-a anunţat plecarea din fruntea Guvernului ca şi cum ar fi anunţat plecarea la Cluj, la finele săptămânii, ca să-şi vadă familia. Ulterior, atât preşedintele, cât şi Emil Boc s-au grăbit să dezvăluie că schimbarea de la cârma Guvernului fusese decisă în decembrie 2011 pentru ziua când delegaţia FMI îşi va încheia călătoria la Bucureşti. Liderii PDL s-au zbătut să-i asigure lui MRU voturile necesare trecerii prin parlament în condiţiile vitrege ale grevei USL şi ale iernii grele.

2) 16 decembrie 1999 a însemnat o schimbare doar la vârful Guvernului. Excepţie făcând unele schimbări de faţadă, toţi miniştrii ţărănişti ai cabinetului Radu Vasile, de la Ioan Avram Mureşan până la Constantin Dudu Ionescu, au rămas în funcţii. PNŢCD, principalul partid de guvernămînt, şi-a păstrat, aşadar, în Guvernul Isărescu, greii partidului.

Chiar şi în Guvernul Stolojan, conceput ca unul de uniune naţională, greii FSN din cabinetul Roman au rămas miniştri: Adrian Severin, Traian Băsescu.

Guvernul MRU a adus cu sine un moment spectaculos, unic după decembrie 1989. Partidul de guvernământ – PDL – a renunţat nu numai la funcţia de premier, dar şi la prezenţa în Guvern a fruntaşilor săi. Elena Udrea, Anca Boagiu, Traian Igaş, Sulfina Barbu s-au retras pentru a lăsa locul unor, până atunci, neica-nimeni.

S-au făcut mult speculaţii în legătură cu această decizie. Sigur e însă că ea rămâne una ieşită din comun.

Liderii unui partid se bat în Opoziţie în campanie electorală, în viaţa cotidiană nu pentru ca partidul să ajungă la Putere în general, ci pentru ca ei să ajungă miniştri în special. Şi nu e vorba neapărat de mult invocata foame de ciolan. Un politician autentic nu-şi doreşte altceva în viaţă decât să ajungă demnitar. Fie şi pentru a putea să-şi transpună în practică proiectele. Fruntaşii PDL, cei prin care partidul a ajuns la guvernare, iar Traian Băsescu, din nou preşedinte, au renunţat de bună voie să mai fie miniştri, deşi, între noi fie vorba, puteau să mai fie. Diferenţa faţă de Guvernul Isărescu e uriaşă. Mugur Isărescu a avut în subordine liderii formaţiunilor din Coaliţia de Guvernare.

MRU are în subordine nişte inşi de mâna a doua din partidul de guvernământ, fără nici o putere în structurile de partid. Relaţia dintre PNŢCD şi Mugur Isărescu, premierul desemnat, era simplă. Prin prezenţa fruntaşilor ţărănişti în Guvern, premierul independent se supunea comandamentelor politice ale partidului. Situaţia lui MRU e net diferită. Având în subordine nişte puradei politici, fără de nici o putere în partid, pe premierul independent poate să-l doară în cot de ce zice şi ce vrea PDL.

Noutatea absolută a momentului, contrazicând cele mai elementare legi nu numai ale politicului, dar şi ale omenescului (fruntaşii unui partid renunţă nitam-nisam la funcţiile cruciale în guvern), m-a făcut să-i întreb pe toţi liderii PDL veniţi la un dialog cu subsemnatul în studioul B1 Tv cum de s-a ajuns la această manevră.

O lună de tentative s-a dovedit zadarnică. Nu am reuşit să aflu nici de ce PDL a preferat să renunţe la cea mai importantă funcţie în stat – cea de premier – nici motivele care au dus la renunţarea fruntaşilor, nici de ce a fost desemnat MRU. Interviul dat de Traian Băsescu Evenimentului zilei de luni, 12 martie 2012, mi-a adus o desluşire.

Spune domnul preşedinte despre relaţia dintre MRU şi PDL:
"Nu cred că s-a creat această chimie în acest moment"

Pentru cine ştie cât de cât culisele politicii româneşti şi ale politicii în general, cele spuse de Traian Băsescu au menirea de a stârni o uriaşă nedumerire.

Prin întâmplările din februarie 2012, principalul partid de guvernământ a comis unul dintre cele mai riscante gesturi posibile din politică şi din viaţă: A dat întreaga putere unui singur om. Un asemenea gest, similar celui prin care un om îşi trece toată averea, ba chiar şi nevasta, pe numele altuia, presupune o încredere uriaşă în respectivul. O astfel de încredere nu poate fi dobândită decât graţie unei relaţii anterioare între PDL şi MRU.

Or, dacă ar fi să credem lui Traian Băsescu, această relaţie n-a existat.

Mai există o posibilă explicaţie pentru un astfel de gest sinucigaş: Garanţia că omul căruia i s-a dat toată puterea n-o va lua razna. Are PDL o asemenea garanţie? Nici vorbă. MRU a început să-şi consolideze pas cu pas puterea. Oamenii foştilor miniştri sunt puşi pe coji de nucă. Realizările lor sunt făcute ţăndări. Echipa executivă, de la şeful Corpului de control până la purtătorul de cuvânt, se constituie pas cu pas din inşi fideli lui MRU.

Fie foşti colegi, fie ofiţeri SIE, mai mult sau mai puţin acoperiţi.

E tot mai limpede, aşadar, că liderii PDL s-au fript.

Cum a fost posibil?

Cum de s-a ajuns ca un partid precum PDL să cedeze puterea cu ochii închişi, fără s-o piardă prin alegeri?

Mai devreme sau mai târziu, Emil Boc ne va da un răspuns.

Să sperăm că acesta nu va consta în invocarea unei lovituri de stat în genul celei care l-a înlăturat pe Petre Roman, în septembrie 1991, din fruntea guvernului!

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: