Moţiunea depusă de Opoziţie a trecut cu un scor surprinzător: 235 de voturi, cu patru mai mult decât era necesar.

Guvernul Ungureanu, mai precis guvernul PDL, a căzut. Dacă ţinem cont că picarea Guvernului Boc în toamna lui 2009 a fost o operaţiune pur electorală, întâmplarea de vineri, 27 aprilie 2012, reprezintă o premieră absolută în istoria postdecembristă.

O analiză a felului în care a căzut Guvernul Ungureanu ne îndeamnă să afirmăm că e vorba şi de o premieră în istoria modernă a României.

În jocul numit democraţie parlamentară, Moţiunea de cenzură e instrumentul prin care Opoziţia îşi propune să doboare Guvernul. Pentru a purcede la un asemenea gest, Opoziţia dacă e serioasă, evident, ia în calcul o condiţie absolut necesară: Ca în interiorul Coaliţiei sau formaţiunii aflate la guvernare să se fi ivit suficiente fisuri pentru a avea siguranţa că majoritatea guvernamentală nu mai există şi că Moţiunea va trece în cele din urmă.

Această condiţie e îndeplinită când o componentă a Coaliţiei majoritare anunţă că părăseşte Coaliţia sau când un grup din partidul care guvernează anunţă plecarea din partid. Atât în cazul Coaliţiei, cât şi în cazul partidului, părăsirea Majorităţii beneficiază de o serioasă argumentare politică. Un partid care face parte dintr-o Coaliţie poate ajunge la concluzia că rămânerea la Putere contravine intereselor de esenţă ale electoratului său. Când e vorba de o grupare din partidul majoritar, situaţia e asemănătoare. Liderii grupării, indiferent că trec la un alt partid sau că înfiinţează un partid nou, îşi justifică gestul, în chip serios, prin ceea ce ei numesc incompabilitatea dintre politica partidului şi idealurile lor programatice. Se înţelege că astfel de cazuri apar în partidele definite prin viaţă democratică reală. Alcătuite din aripi, partidele respective se confruntă cu fenomenul dizidenţei în clipa când una dintre aripi e nemulţumită de o decizie majoră a partidului.

Oricât ar părea de ciudat, în România lui aprilie 2012, niciuna dintre situaţiile de mai sus n-au avut loc. Guvernul Ungureanu a primit sprijin în Parlament de la o Coaliţie alcătuită din PDL, UNPR şi UDMR. Niciuna dintre aceste componente n-a anunţat că părăseşte Coaliţia. Chiar dacă n-a format singur Guvernul, PDL nu s-a confruntat cu dizidenţa unui grup.

În aceste condiţii, ce s-a întâmplat de USL a socotit că trebuie să depună o Moţiune de cenzură, o Moţiune care, iată, a trecut? S-a întâmplat ceva mult mai grav cu PDL decât ivirea unei dizidenţe. PDL, formaţiunea care constituie stâlpul Coaliţiei guvernamentale, a intrat în descompunere.

Aparent în descompunere numerică. Practic însă, e vorba de o descompunere moral- politică. În memoria istorică va rămâne mult timp imaginea Sorinei Plăcintă, de două ori ministru PDL, prim vicepreşedinte la organizaţia de Bucureşti, plângând în hohote la dezbaterea Moţiunii de cenzură, pentru că ea voia să se înscrie în PNL şi Elena Udrea n-o lăsa. Această secvenţă, greu de imaginat până şi de un Shakespeare al postdecembrismului românesc, spune totul despre ceea ce s-a întâmplat cu PDL în ultimul timp.

Din PDL au trecut pe rând la PNL şi PSD, ca oile printr-o strungă, deputaţi şi senatori, fiecare pe cont propriu. Presa i-a numit traseişti sau migratori. Liderii PDL (cei care n-au plecat încă din partid!) le-au zis trădători. Traseişti, migratori şi trădători sunt caracterizări inadecvate pentru cei care auplecat din PDL.

Pentru că a fi traseist sau trădător presupune un gest asumat conştient.

O simplă privire asupra fenomenului care a zguduit PDL în ultimul timp, unic în istoria modernă a României, ne dezvăluie o schemă a zborului din floarea PDL în floarea USL.

Candidatul la plecare se întâlneşte cu liderul partidului către care vrea să se îndrepte. La acest lider – Victor Ponta sau Crin Antonescu – candidatul e adus de mânuţă de un baron local sau central, care-i face, ca să zicem aşa, intrarea.

Pe vremuri, în Crucea de piatră, candidatele la admiterea într-un bordel se înfăţişau mai întâi la patroană. Stând în fotoliu pulpă peste pulpă şi bând tutun, madama o punea pe pretendentă să se dezbrace, îi verifica, prin pipăire, sânii, bucile, pulpele, îi cerea carnetul de sănătate (să vadă dacă n-are vreo boală venerică) şi o respingea sau o admitea.

Admisa, încă goală puşcă, îngăima – cu un glas slab – pretenţiile pentru viitoarele prestaţii la orizontală.

Nu altfel s-au desfăşurat lucrurile cu parlamentarii care au trecut din PDL la PSD sau PNL.

Pe post de patroane de bordel, Victor Ponta şi Crin Antonescu i-au pus să se dezbrace de caracter, i-au verificat dacă nu cumva au blenoragie de la Cotroceni şi i-au primit. Presa a difuzat informaţii potrivit cărora candidaţii au negociat. Nici vorbă de aşa ceva. Sau, dacă s-a întâmplat vreo negociere, ea s-a desfăşurat în termenii negustoriei dintre candidată şi patroana de bordel.

Confruntaţi cu armatele proprii de ciolănari, fără să fi parvenit la Putere, Crin Antonescu şi Victor Ponta nu puteau vinde decât blana ursului din pădure. Şi aceea râvnită de sute de flămânzi. Procesul ivit şi înflorit pe scena noastră politică din ultimul timp nu e nici migraţie, nici traseism, nici trădare.

El exprimă altceva, mult mai grav: Timp de o legislatură, majoritatea parlamentară a fost alcătuită din nişte cetăţeni fără nicio legătură nu atât cu PDL, cât mai ales cu minima inteligenţă. Un traseist, un trădător, un oportunist are conştiinţa gestului pe care-l comite şi, dând curs năravului omenesc de a justifica orice mizerie, găseşte vorbe şi argumente pentru a-şi explica gestul.

Cei care au poposit în braţele USL n-au putut oferi nicio explicaţie cât de cât deşteaptă. Şmecherească, ticăloasă chiar, dar inteligentă, să poţi spune: e fără caracter, dar nu e prost! Explicaţiile stângace dezvăluie nişte persoane simpluţe, ba chiar sărace cu duhul.

Cum au ajuns atunci în Parlament? Vom observa că drumeţii sunt, în imensa lor majoritate, parlamentari după scrutinul din 2008. E scrutinul la care PDL a sărit de la 10% la 30%. Fiind nevoie să se ocupe toate colegiile, baronii locali şi centrali ai PDL au adus în partid pentru a candida, ce-au găsit prin jur: profesori care le-au meditat odraslele, amante de o noapte, vizitii, grădinari, ba chiar şi băieţi care le-au adus pizza cu motoreta. Graţie armatei de primari, dar mai ales graţie lui Traian Băsescu, aceste persoane convocate să facă politică după principiul promoţionalelor din supermarketuri au ajuns în majoritatea parlamentară.

Sub biciul lui Traian Băsescu, PDL a votat legi fundamentale ale reformei, menite să apropie ţara de standardele europene. Majoritatea parlamentară, alcătuită din turmentaţi, a votat aceste legi fără a fi o clipă conştientă de ce votează. La fel de bine, putea vota ghilotinarea fiecărui parlamentar din majoritate.

Evenimentele din 2012 s-au constituit într-un moment de cumpănă pentru această majoritate turmentată. Traian Băsescu a lăsat PDL din braţe. Venirea unui premier independent i-a lipsit pe sărăcuţii cu duhul şi de singurul fir care-i mai ţinea în partid: accesul la câte o firimitură.

Pe acest fond, baronii locali şi centrali din USL au purces la o muncă de convertire a nimeriţelor întâmplători în PDL, în politică şi chiar în viaţă. Le-au spus că PDL e pe cale a se destrăma. Le-au promis posturi în administraţie, locuri în colegii. Oiţele au crezut.

Dacă Moţiunea pica, poate că, târâş-grăbiş, PDL ar fi supravieţuit până în noiembrie 2012. Din nefericire, cabinetul MRU n-a fost impus de Traian Băsescu pentru ca actualul Guvern să asigure supravieţuirea agonică a PDL la Putere. Cu o personalitate precum cea a premierului, Cabinetul a fost gândit ca un instrument prin care procesul de reforme urma să capete un nou suflu.

Exodul din PDL a dovedit nu numai că acest Guvern n-are o majoritate, dar şi că majoritatea la limită nu asigură temeiul parlamentar pentru continuarea reformelor. Între supravieţuirea câteva luni la Putere fără a putea face altceva decât să administrezi horcăitul şi o moarte demnă era de preferat moartea demnă.