Marea este strâns legată de creştinism – atât în mod simbolic, cât şi concret –, de apariţia şi de răspândirea lui. Ce pondere are acvaticul în religia revelată ne-o arată botezul pe care l-am primit la naştere după modelul Mântuitorului, El Însuşi botezat în Iordan. Apa baptesimală curăţă, şterge păcatul originar al firii. Cât priveşte lăcaşul bisericesc, forma sa de navă sugerează călătoria spre viaţa de apoi şi mântuire.

Creştinismul primar se împleteşte cu marea, care, aşa cum spune un psalm, îi vorbeşte omului despre măreţia şi complexitatea creaţiei divine: „Cei ce se pogoară la mare cu vase, făcând lucrare în ape multe, aceştia au văzut faptele Domnului şi minunile Lui întru adânc”.

La malul mării S-a dus şi Hristos spre a-Şi alege apostolii şi a-i transforma din pescari obişnuiţi în „pescari de oameni”. Aceştia aveau să-L vadă mergând cu piciorul pe mare, potolind vânturile care o dezlănţuiseră. Ihtis, peştele, este un simbol paleocreştin foarte răspândit, iar ca aliment are o semnificaţie cu totul aparte, asemănătoare cu a vinului şi a pâinii, pentru cei ce-L mărturisesc pe Hristos.

În raporturile sale cu creştinismul, marea reflectă universalitatea noii credinţe: Sf. Apostol Pavel – şi nu numai el – se îmbarcă pe corabie pentru a călători la Roma, în Grecia sau în Asia Mică, în vederea propovăduirii învăţăturii lui Hristos şi a întemeierii primelor obşti creştine. Urmaşii Apostolilor vor proceda la fel, ducând „vestea cea bună” (Evanghelia) până în cele patru colţuri ale lumii. Dar şi monahismul cu lavrele sale, şi marile şcoli teologice, tot în apropierea mării vor înflori (Constantinopol, Alexandria, Antiohia); în apropierea mării şi în acel Răsărit unde, precum zicea Nichifor Teotoche: „Au odrăslit toate lucrurile mântuirii”.

Pe o insulă, Patmos, a scris Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan Apocalipsa, iar mai târziu, în decursul primului mileniu creştin, Bizanţul va fi o talasocraţie, capitala sa aflându-se aşezată în apropierea a trei mări. Iorga numeşte, de altfel, Propontida – Marea de Marmara – „Marea Albă, marea bizantinilor”. Pe ţărmurile sale au avut loc majoritatea sinoadelor ecumenice.

Motivul mării este larg răspândit în literatura patristică şi în imnografia pravoslavnică. Iată-l, de pildă, în poezia Sfântului Efrem Siru, Perla: „Eu sunt fiică a mării, a mării fără margini./ De la marea din care am ieşit am puternica bogăţie de mister/ Ce o închide pieptul meu./ Caută în afara mării, dar nu căuta în afara Domnului mării”.

Pe noi, românii, raporturile creştinismului cu marea ne interesează în mod aparte, întrucât Evanghelia a venit în părţile noastre pe mare, pătrunzând prin acea poartă numită în Antichitate Scythia Minor, iar începând cu Evul Mediu – Dobrogea.

Pe apă a sosit pe pământul dintre Dunăre şi mare, pe care l-a străbătut şi cunoscut, Sfântul Apostol Andrei, de care suntem atât de legaţi. Istoria creştinismului românesc începe de la malul mării, în Scythia Minor, care a fost spaţiul unei suprapuneri de civilizaţii universale: mai întâi au apărut aici grecii, în secolul al VII-lea înainte de Hristos, urmaţi – şase veacuri mai târziu – de romani.

Dobrogea este cu adevărat leagănul civilizaţiei româneşti creştine: pe aici a pătruns, în veacurile III-IV, monahismul ale cărui surse au fost Bizanţul, Capadocia, Siria şi Ţara Sfântă... Dobrogea l-a dat şi pe Sfântul Ioan Casian, care poate fi considerat primul ziarist bisericesc, întrucât a călătorit la Roma, la Ierusalim, la Marsilia, la Constantinopol şi în Egipt pentru a „intervieva” părinţi duhovnici cu viaţă aparte, meniţi să constituie modele de conduită atât pentru monahi, cât şi pentru mireni.

Acesta a fost scopul alcătuirii volumului său Convorbiri cu Părinţii pustiei. Sfântul Ioan Casian a introdus în lumea monastică occidentală un nou gen literar, patericul, în care principiile vieţii călugăreşti sunt înfăţişate prin dialoguri şi cuvinte de învăţătură rostite de nevoitori îmbunătăţiţi.

Sfântul Ioan Casian a constituit o punte între Răsăritul şi Apusul creştin, unii considerându-l chiar întemeietorul monahismului apusean.

Un aspru spaţiu de nevoinţă, situat în Cheile Dobrogei, peştera care astăzi îi poartă numele, a devenit în ultimele decenii un important loc de pelerinaj.

„Monahismul românesc este mult mai vechi decât al vecinilor noştri slavi – arăta părintele profesor Ioan Gh. Coman –, el datând la noi încă din secolele IV-VI, când constatăm în Scythia Minor existenţa călugărilor sciţi, Sf. Vasile cel Mare consemnând, în Regulile mici, aşezămintele monahale de pe malul apusean al Pontului Euxin.

Este îndeobşte asumată de către istorici afirmaţia că în cetatea Tomisului a existat o mitropolie cu 14 episcopii sufragane, 12 dintre ele găsindu-se pe teritoriul României de astăzi. Dobrogea bisericească a trimis ierarhi care au reprezentat-o la primele sinoade ecumenice, începând cu cel de la Niceea din anul 325, la care a luat parte episcopul scit Marcu...”

Pe lângă Sfântul Andrei, cel întâi chemat la propovăduire, a desfăşurat activitate misionară în Sciţia şi Sfântul Apostol Filip – activitate continuată de comunităţile creştine de aici, permanent legate de cele din Răsăritul Europei şi de cele din Asia Mică.

Dobrogea, care a dat sfinţi şi teologi de seamă, fiind parte integrantă din Imperiul Roman, nu a fost scutită de persecuţii şi jertfe de sânge. S-au descoperit şi continuă să se descopere moaşte de martiri creştini. După aflarea moaştelor celor patru sfinţi martiri din cripta de la Niculiţel, în 1971, două decenii mai târziu au ieşit la iveală moaştele sfinţilor martiri Epictet şi Astion, morţi muceniceşte în anul 290 la Halmyris, pe întinderea judeţului Tulcea. Sunt cele mai vechi sfinte relicve găsite până acum pe pământul României şi au fost aşezate în biserica din Halmyris înălţată în cinstea şi memoria lor.

Pământul dintre Dunăre şi Mare are o mireasmă spirituală aparte de Răsărit şi, totodată, de universalitate. În romanul Dumnezeu s-a născut în exil, distins în 1960, anul apariţiei, cu Premiul Goncourt, Vintilă Horia sugerează subtila relaţie dintre divinitate şi mare: este o carte despre începuturile creştinismului, ambientată în Dobrogea şi dedicată lui Vasile Pârvan, savantul arheolog care, prin câteva intuiţii majore, a îmbogăţit înţelegerea acestui ţinut românesc atât de original şi rafinat.

Şi tot o percepţie aparte a Dobrogei i se datorează arhitectului G.M. Cantacuzino, care a denumit-o „dreptunghiul acela mistic hotărnicit din patru părţi de ape”.

În anii ’80 ai secolului trecut, Dobrogea nu mai avea decât două mânăstiri ortodoxe, cu puternică viaţă duhovnicească şi iradiere creştină, una de călugări, Cocoş, cealaltă de maici, Celic-Dere, ambele aflate în judeţul Tulcea, şi o fostă mânăstire, Saon, în apropierea lor, devenită metoc al Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

În epoca interbelică, începând cu anul 1926, Sfântul Sinod a decis înfiinţarea unui schit la Limanul Tatlageac de pe aria satului de atunci Costineşti. În 1929, în prezenţa episcopului eparhiot Gherontie, a Principesei Elena şi a profesorului Nicolae Iorga, s-a pus piatra de temelie a schitului. Au apărut ulterior un paraclis de lemn, o casă de chirpici, însă această iniţiativă a rămas, potrivit istoricului bisericesc Florin Şerbănescu, „Un proiect de aşezământ monahal la malul mării, iniţiat, dar nefinalizat...”. De altfel, în anul 1950, paraclisul a fost strămutat la Techirghiol.

După căderea fostului regim comunist a fost construită, tot în vatra Costineştiului, cea dintâi mânăstire ortodoxă din România aşezată literalmente pe ţărm, cu hramul „Sfânta Elena de la Mare”, având o biserică din lemn şi o perspectivă superbă spre ceea ce în Antichitate se numea Pontul Euxin.