Este bine cunoscut faptul că românii sunt un popor credincios, un popor ce se mândrește cu valorile și tradițiile religioase. De aceea, suntem o țară bogată în monumente de cult, monumente religioase. Se întâlnesc foarte des în țară locuri de poveste ce stau la baza unor comunități și chiar a întregii societăți cum o știm astăzi. „Ruta bisericilor fortificate“, „Ruta mănăstirilor din zona Moldovei“ și „Ruta bisericilor de lemn“ sunt doar trei dintre cele 12 trasee cuprinse în România Atractivă, un program ingenios ce le aduce într-un singur loc, telefonul mobil.

Programul este coordonat de către oficialii din cadrul Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene, în colaborare strânsă cu Ministerul Culturii, și are până la 211 beneficiari direcți, adică custozii obiectivelor culturale de vizitat. Bineînțeles, beneficiarii principali ai programului România Atractivă sunt turiștii români și străini.

Un arbore pentru comunitate

Biserica Arbore, din localitatea cu aceeași denumire din județul Suceava, este un lăcaș de cult mic în dimensiune, dar „mare la sfat“, un loc cu o importanță semnificativă în trecut și care, în prezent, beneficiază de pe urma programului România Atractivă de un proces de reabilitare finanțat prin bani europeni, prin intermediul Programului Național de Redresare și Reziliență. 

Prima atestare a satului Arbore se consemnează într-un document întocmit la data de 15 ianuarie 1418, la curtea domnitorului Alexandru cel Bun. Biserica din sat este cunoscută în prezent și sub denumirea de Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ din Arbore. Vorbim despre o biserică ortodoxă construită în anul 1502, care se remarcă printre cele din zona Moldovei prin pictura murală exterioară. Stilul bisericii îmbină armonios tiparul post-romanic cu arhitectura moldovenească, prin integrarea unor linii gotice.

Povestea lăcașului de cult nu este tocmai una fericită. Această biserică a fost ridicată pentru a fi necropola familiei Arbore. Însă, din nefericire, familia a avut parte de un destin tragic – Luca Arbore și fii săi ajung să fie decapitați de Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare, sub acuzația de trădare. Istoricii spun că procesul nu a avut loc niciodată, iar vina membrilor familiei Arbore nu a fost dovedită, scrie Infofinanciar.

Unicitatea mănăstirilor de lemn

Pe „Ruta bisericilor de lemn“ se regăsește și Biserica „Sfințiil Mucenici Mercurie și Ecaterina“ din Rădășeni, județul Suceava. Aceasta este o ctitorie a domnitorului Ștefan Tomșa, iar piatra de temelie a fost pusă în anul 1615, după ce terminase Mănăstirea Solca. În momentul de față, în urma proceselor de reabilitare, biserica în formă de corabie este una dintre cele mai frumoase biserici de lemn din Moldova. În vechile documente, satul Rădășeni este menţionat pentru întâia oară la 16 februarie 1424, în actul de danie al lui Alexandru cel Bun.

Vorbim despre o biserică cu dimensiuni relativ reduse, o lungime de 20 de metri, lăţimea de 6,30 metri şi înălţimea de 7 metri. Pe peretele sudic al naosului se află un tablou votiv pictat între anii 1875-1876 în care sunt reprezentați voievodul și Elena Doamna, o pictură impresionantă ce impune o stare de spirit liniștitoare.

Biserica de lemn din Rădășeni este menționată și în romanul „Nada Florilor“ (1950) scris de Mihail Sadoveanu în care autorul o descrie ca fiind un „monument religios, unic între rămășițele trecutului“.

Lăpușneanu și iubirea pentru Mănăstirea Slatina

Mănăstirea Slatina, tot din județul Suceava, a fost ridicată de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu între anii 1553-1564. În acest loc sfânt se află chiar mormântul ctitorului, al domniței Ruxandra, soția domnitorului, dar și al celor două fete ale lor. Nicolae Iorga, celebrul istoric, spunea că prin mănăstirea Slatina „ctitorul Alexandru Lăpușneanu a vrut să întreacă pe toți înaintașii și strămoșii săi“, fiind una dintre cele mai mari biserici din Moldova medievală.

Despre întemeierea acestei mănăstiri sunt multe spus, povestea este una foarte lungă. Însă, totul a început când, spun istoricii, Alexandru Lăpușneanu a plecat către râul Suha pentru a găsi un loc potrivit unde să ridice mănăstirea. Pe drum, undeva pe la mijlocul râului Moldova, calul acestuia s-a împiedicat, moment în care domnitorul a căzut în apă. Alexandru Lăpușneanu a urcat apoi pe cal și și-a continuat drumul, dar a rămas cu gândul că toată această întâmplare s-ar fi petrecut din cauza diavolului. Ajuns la destinația dorită, decide să ridice un lăcaș sfânt pe care-l și înzestrează cu sate și metoace, adică mănăstiri mai mici, subordonate. 

Despre anul 1568, Grigore Ureche relatează că Alexandru Lăpușneanu s-a îmbolnăvit grav și a cerut să fie călugărit. Intrând în agonie, el a fost tuns în monahism cu numele de Pahomie. Revenindu-și însă din boală și văzând că a fost călugărit, Lăpușneanu a amenințat că o să popească și el pe unii, pe cei ce i-au făcut rele. Știind că domnitorul a făptuit multe omoruri în timpul domniei sale, boierii , care îi știau puterile, și Doamna Ruxanda decid să-l otrăvească. Alexandru Lăpușneanu moare în urma complotului și ajunge să fie înmormântat „cu cinste“ în biserica Mănăstirii Slatina.

Drame istorice

La 30 august 1949, arhimandritul Ilie Cleopa, pe atunci egumen al Mănăstirii Sihăstria, a fost solicitat de Patriarhul Justinian Marina pentru a-și lua 30 de călugări din obștea Mănăstirii Sihăstria și a se duce ca stareț la Mănăstirea Slatina, pentru a înnoi obștea și viața duhovnicească de acolo. Starețul Cleopa devine, prin realizările sale, cea mai cunoscută față bisericească a Mănăstirii Slatina.

Starețul Cleopa a condus Mănăstirea Slatina până în anul 1956. A pus în bună rânduială sfintele slujbe de zi și de noapte și Sfânta Liturghie, organizând o școală monahală pentru frați. În plus, Mitropolia Moldovei și Sucevei l-a însărcinat pe arhimandritul Cleopa să supravegheze și să îndrume viața duhovnicească a mai multor mănăstiri din împrejurimi - Putna, Moldovița, Râșca, Sihăstria - și a schiturilor Sihla și Rarău, după modelul Mănăstirii Slatina. Au fost ani de prigoană, părintele Cleopa fiind anchetat de Securitate și nevoit să se refugieze în Munții Stănișoarei între 1952-1954, împreună cu ieromonahul Arsenie Papacioc.

În urma Decretului 410/1959, Mănăstirea Slatina a fost desființată, iar călugării au fost alungați. În august 1962, viața monahală a fost reluată aici, dar cu obște de călugărițe. Conform unor surse, se spune că scriitorul Mihail Sadoveanu a intervenit pentru redeschiderea mănăstirii.