Cu o săptămînă înainte, vineri, 5 octombrie 2018, mă ocupasem, în înțelegere cu moderatoarea, tot de același eveniment. N-am nici o îndoială că mulți cititori și telespectatori s-au întrebat, nițel nedumeriți Ce m-a apucat? N-am alte evenimente din jur și de mai departe, deosebit de ațîțătoare, atît pentru mine, cît și pentru români care să merite atenție? Cumva vreau să abat atenția – cum ar insinua în chip securistic „acoperiții din presă” – de la marile dificultăți cu care se confruntă Guvernarea PSD? Sau, mai știi, m-a pus Traian Băsescu să-i fiu avocat:

Intuind că se pot ridica asemenea întrebări, vineri, 12 octombrie 2018, în prefața emisiunii de la Antena 3, am încercat să explic preocuparea mea față de Cazul Elena Udrea.

După ce am trecut în revistă posibilele implicații în România ale arestării din Costa Rica – regimul PSD nu mai poate fi suspectat că stă cu mîinile în sîn cînd e vorba de îndeplinirea unei sentințe judecătorești, iar Tudorel Toader a scăpat de posibila acuzație că n-a mișcat un deget pentru extrădare -, am explicat că Elena Udrea continuă să mă preocupe și prin destinul ei de personaj dramatic al vremurilor postdecembriste.

Fosta candidată la Președinție nu e un personaj oarecare, un personaj de mîna a doua, un actor trecător pe scena vieții noastre publice din România. Elena Udrea a dominat scena politico-mediatică timp de 13 ani, de cînd a urcat pe bolta postdecembrismului ca stea lansată de Traian Băsescu. Urmăresc destinul Elenei Udrea din 2005, de cînd în administrația prezidențială a apărut Blonda de la Cotroceni. Aș putea spune că la temelia acestui destin am pus și eu o cărămidă prin interviul de la Antena 3 de după plecarea Elenei Udrea de la Cotroceni, interviu surprinzător, deoarece fusesem pînă atunci un adversar al noii stele mediatice, interviu edificator pentru mine, cel puțin, asupra personalității deosebite a Elenei Udrea. De la acel interviu destinul Elenei Udrea, urmărit de mine cu atenție de Istoric al clipei, dar și de Istoric în general, a avut un urcuș continuu – atotputernic ministru al Turismului și apoi al Dezvoltării, lider al partidului de guvernămînt, președinte al PMP, candidat la Președinție. După cum destăinuia și Jurnalul Elenei Udrea, acest urcuș s-a oprit în seara primului tur al prezidențialelor și s-a transformat într-un coborîș dramatic, tot mai accelarat de la o zi la alta: reținerea în cătușe, arestarea preventivă, procesele, plecarea în Costa Rica, condamnarea definitivă întrun dosar și deschiderea altora, reținerea și arestarea preventivă în Costa Rica. Pe parcursul coborîșului, Elena Udrea a avut o prestație rar întîlnită la politicienii bărbați din posdecembrism și chiar din istoria României.

O clipă ea nu s-a făcut mică, astfel încît Binomul SRI- DNA să n-o vadă. O clipă nu s-a ploconit în fața dușmanilor care i-au frînt destinul. Dimpotrivă, după ce i-a dat în gît pe Codruța Kovesi și pe Florian Coldea, nu i-a slăbit o clipă nici cînd a fost arestată preventiv, nici măcar cînd a ajuns în Costa Rica.

Dacă ne gîndim la ghilotina enormă care i-a tăiat Elenei Udrea de mai multe ori gîtul politic, o asemenea prestație merită salutată.

Într-o politică românească cu bărbați căcăcioși, indiferent de ce i se va întîmpla de acum încolo, Elena Udrea rămîne un exemplu de bărbăție. Exemplul ei ar trebui predat la Școlile de vară ale tinerilor din partidele politice.

Din cîte se vede, exclud din descrierea acestui destin, amănuntele de viață personală, inclusiv cel care face spectacolul mediatic, al mamei Elena Udrea. N-am nici o îndoială că Elena Udrea împărtășește stările și sentimentele tipice unei mame. Ca Istoric al clipei și ca Istoric, știu însă că pentru o femeie ambițioasă ca Elena Udrea, angajată deplin în bătălia pentru Putere, condiția de mamă e lipsită de importanță. Elisabeta a Angliei n-a avut copil. Și chiar dacă ar fi avut cîți dintre istorici ar fi lăsat deoparte condiția de atotputernică a Reginei pentru a se ocupa de condiția de mamă? De aceea, spre deosebire de alți jurnaliști români, n-am acordat și nu acord nici o atenție condiției de mamă în cazul Elenei Udrea.

Ca istoric al clipei și ca istoric, mă interesează istoria personajului deja intrat în Istorie care e Elena Udrea.

Așa cum am mai scris, Elena Udrea a avut ghinionul, ghinionul uriaș de a trece drept apropiată de atotputernicul Traian Băsescu. Ca imagine publică – aș risca să spun – chiar prea apropiată. Alexandra Stoicescu a dat curs acestei imagini, în emisiune, insistînd pe teza unei Elena Udrea care a condus țara ca femeie din anturajul lui Traian Băsescu. Această imagine, greu de contracarat în opinia publică, i-a dăunat Elenei Udrea. Ea a apărut și mai apare ca o femeie înzestrată cu farmecele sexului frumos, pe care le-a pus la lucru pentru a-și crea un destin spectaculos. Eu însă, care am urmărit-o pe Elena Udrea cu o privire lucidă, care am avut numeroase interviuri la tv cu ea, care i-am citit Jurnalul, inclusiv acele pagini care fac Jurnalul nepublicabil, am exclus și exclud din destinul Elenei Udrea forța dată de farmecele feminine. Eu am susținut și susțin că și fără Traian Băsescu, ba chiar mai abitir, Elena Udrea ar fi avut un destin spectaculos în România postdecembristă. Spun mai abitir nu numai pentru că din cauza lui Traian Băsescu Elena Udrea a trecut doar Blonda de la Cotroceni, dar și pentru că ea și-a asumat astfel o politică străină de personalitatea ei. Prezența în echipa lui Traian Băsescu a făcut ca Elena Udrea să-și asume lupta împotriva corupției pînă la un radicalism de talia celui împărtășit de Monica Macovei, promotoarea Proiectului de țară – România – colonie penitenciară. Prin toate datele, Elena Udrea a fost și este opusă radicalismului TeFeList, cultivat sub regimul Băsescu. Prin apartenența la echipa lui Traian Băsescu ea s-a văzut obligată să se adreseze unui electorat de care era străină.

Esența personalității omului politic Elena Udrea e dată de o ambiție devastatoare. Ambiția de a avea putere. Ambiția de a fi mereu în prim plan mediatic. Ambiția de a nu trece drept lașă. Ambiția de a avea un destin politic de excepție.

Prin această ambiție se explică azi ceea ce mai toată lumea numește greșeala fatală a Elenei Udrea în Costa Rica.

Ajunsă în Costa Rica în februarie 2018, Elena Udrea nu s-a gîndit o clipă să se comporte ca o fugară. Nimic nu i-a rănit mai tare orgoliul decît eticheta de fugară. De aceea, timp de aproape un an, Elena Udrea s-a străduit să fie prezentă în viața publică a României de parcă n-ar fi fost o urmărită general în Costa Rica, de parcă n-ar fi plecat acolo pentru a scăpa de pușcăria din România, ci de parcă ar fi stat acolo într-un concediu activ, mai activ decît cele din străinătate ale lui Klaus Iohannis. A intervenit de multe ori în dezbaterile interne din România, n-a jucat o clipă comedia victimei, a celei ajunse la ananghie, s-a preocupat ca presa de la noi să obțină informații despre ce face ea în Costa Rica.

La emisiunea Alexandrei Stoicescu de vineri am pus neașteptata arestare preventivă în urma unui mandat de reținere emis de autoritățile de la noi și pe seama acestui Sîc făcut statului român de Elena Udrea din Costa Rica. Am lansat ipoteza că la nivel înalt, la București, la Președinție sau poate chiar la Guvern, s-a pus problema de a contracara această sfidare prin presiuni diplomatice, asupra autorităților din Costa Rica, pentru a îndeplini mandatul de reținere și arestare. E o ipoteză.

Nu de asta m-a preocupat și mă preocupă cazul Elena Udrea din Costa Rica. Din 2005 Elena Udrea a considerat fiecare lovitură a sorții ca un examen pe care ea îl va trece pînă la urmă în ambiția de a avea un destin spectaculos în România.

Va considera episodul din Costa Rica un astfel de examen?

Altfel spus, o va face acest episod să nu mai creadă în destinul ei în România?

 

Te-ar putea interesa și: