Nicăieri situația nu este mai deprimantă decât la Paris, cândva cel mai vesel oraș din lume, care a ajuns să semene cu Moscova anilor 1960 și Beijingul anilor 1970.
Un editorial de Amir Taheri publicat de Gatestone Institute și pe care l-am tradus pentru cititorii EVZ.
„Ești un norocos că te afli la Paris acum”, îmi spune un prieten de la New York care m-a sunat la telefon. „Aici, suntem ca niște șobolani într-o cutie, dăm din colț în colț.”
În ultimele câteva săptămâni, am auzit lamentații asemănătoare de la prieteni din Londra și Berlin, fără a mai pomeni de cei din Beirut și Teheran.
Probabil că numele Parisului îi face pe interlocutorii noștri să își imagineze clipele roz pe care presupun că le petrec eu în aceste zile sumbre și triste ale pandemiei de COVID în Orașul Luminii.
Imaginea pe care o au despre Paris este cea din filmele cu contese, din romane și povestiri de călătorie ale unui oraș într-o permanentă agitație menită să provoace bucuria.
La urma urmei, Ernerst Hemingway l-a numit „sărbătoare în mișcare”, în timp ce Henry Miller l-a văzut ca pe „un rai îmbunătățit”.
Romancierul iranian Sadeq Hayat credea că Parisul este cel mai bun loc din lume unde să trăiești și să mori. Probabil de aceea a petrecut aici ani de zile înainte de a se sinucide.
Admiratorii îndepărtați ai Parisului pot evoca imagini ale Cartierului Latin, unde intelectuali ciufuliți stau la cafenele precum Deux Magots și Gymnase pentru a pune la cale revoluții, întotdeauna pe meleaguri străine și cât mai departe de ei înșiși.
La aceste cafenele Khmerii Roșii au pus la cale genocidul din Cambodgia, iar progeniturile răsfățate ale iranienilor bogați au plănuit o revoluție care urma să le ucidă tații sau să îi trimită în exil.
Orașul Luminilor, desigur; dar și orașul altor delicii, deopotrivă carnale și spirituale.
Recomandările noastre
