Actualitate
Coşmarul Lyme pentru Alina - de la ameţeală la paralizie şi fobii. Cum şi-a dat seama singură ce boală are
Alina a supravieţuit coşmarului cu “o mie de feţe”, dar nu va uita niciodată de boala care în mai puţin de o lună a ţintuit-o la pat şi i-a furat independenţa.
Septembrie 2009 - diagnostic de la Salvare: cădere de calciu .„Eram într-o seară la o petrecere organizată de colegii mei de muncă. Am simțit dintr-o data o senzație de cădere în gol în dosul capului, o strângere puternică și o senzație că și când eram pe cale să-mi pierd cunoștință. Neștiind ce se întâmplă cu mine, m-am speriat foarte tare, dar m-am gândit să nu stric cheful nimănui așa că m-am scuzat frumos și am plecat pe jos spre casă.”. Nu avea să ştie că pe drum lucrurile se vor înrăutăţi. „Am început să tremur, să transpir, să am spasme musculare foarte puternice, înțepături în mâini și în picioare, pulsul extrem de accelerat, cum nu mai simțisem niciodată. Cel mai rău a fost faptul că mi-am pierdut luciditatea, nefiind capabilă să înțeleg că mi-e rău și ar trebui să cer ajutorul cuiva. Am început să alerg în disperare spre casă, deși simțeam că o să cad jos. Printr-o minune am ajuns acasă. Am încercat să mă întind, dar nu puteam sta în pat, așa că timp de 2-3 ore m-am plimbat speriată prin casă. La un moment dat am realizat, în sfârșit, că îmi e rău, am pus mână pe telefon și am chemat salvarea. Au venit cam după o oră și, destul de deranjați, mi-au zis că probabil am făcut o cădere de calciu. Așa că mi-au făcut o injecție și un diazepam. Am dormit până a două zi la 6 după masă”, rememorează Alina.
Diagnostic de la medicul de familie: atac cerebral O săptămână mai târziu simptomele au reapărut. „Săptămâna următoare nimic deosebit, asta până vineri când, ieșind din scară să plec la muncă, am suferit aceeași criză. Am înțepenit de spaimă. De data asta am avut inspirația să merg direct la doctorița de familie, care a crezut că am făcut atac cerebral pentru că aveam gura puțin strâmbă şi m-a trimis la neurologie la Spitalul Militar din Cluj”. De aici a început nebunia. Chiar dacă ea ajunsese în stadiul în care nu putea merge pe propriile picioare, doctorii susţineau că e doar spasmofilie. Tratamentul greşit a transformat cumplitele dureri în ceva permanent. Atacurile de panică o ţineau permanent în casă. „Începusem să am amețeli foarte puternice, înțepături în mâini și în picioare, transpiram îngrozitor, aveam furnicături, dureri în mușchi, iar dacă mă ridicăm din pat pulsul îmi creștea în așa hal încât nu mai puteam să respir. Mi se încleșta gura, făceam atacuri de panică îngrozitoare chiar și în vârful patului, să nu mai vorbim ce pățeam când ieșeam pe stradă. Mai apoi au început să apară semiparezele, la jumătate din față și la mâna stângă”, povesteşte ea îngrozită. Octombrie 2009- trimisă la psihiatru pentru fobii Apariţia unor blande roșii pe picior au trimis-o din nou în cabinetele medicale. Analizele erau bune, iar medicii o îndrumau deja spre un psihiatru, fiind convinşi că manifestările bolii „cu o mie de feţe” erau de fapt fobii ale Alinei. "Îmi era ruşine de tot ce mi se întâmpla", mai spune tânăra. La mijlocul lunii octombrie a ales să se întoarcă la muncă, dar boala nu îi dădea pace. La serviciu crizele erau tot mai dese, iar colegii erau cei care trebuiau să o ducă la spital.
Şi-a dat singură seama ce boală are, ajutată de internet Ajunsă la acapătul puterilor, Alina a apelat la cel mai rapid mijloc de informare-internetul. Aşa a descoperit site-ul unui centru dedicat bolii Lyme din Germania şi a realizat că simptomele ei seamănă foarte bine cu cele de Lyme. În decembrie 2009 a primit rezultatele analizelor, care confirmau boala. Bucuroasă că a găsit în sfârșit ce era în neregulă, a mers din nou la medic. Tratamentul prescirs a fost însă unul mult oprea slab pentru stadiul în care se afla acum boala ei. „În ianuarie am terminat cura de antibiotic, dar starea mea era mult mai rea. Nu mă mai puteam da jos din pat, nu mai aveam forță deloc, mergeam doar ținându-mă de mama, eram rău", explică Alina. Tratamentul, la fel de chinuitor ca şi boala: "Am crezut că asta e sfâşitul. Îmi venea să mă arunc pe geam" Au urat patru săptămâni de antibiotic în canităţi mari, intravenos. "A fost absolut îngrozitor mai ales din cauza herxheimului. Am crezut sincer că asta e sfârșitul. Mă tăram de multe ori pe jos de rău. Îmi cădea părul că la chimioterapie, scoteam șuvițe întregi când băgam mână prin el. Din a doua zi de perfuzie am început să nu mai dorm mai mult de o oră- două maximum. Îmi venea să mă arunc pe geam, dar undeva înăuntrul meu știam că, dacă am răbdare, o să treacă toate astea", mai spune ea. La mai bine de un an a putut merge din nou. Acupunctura, masajul, şedinţele de fizioterapie şi gimnastică medicală au ajutat-o să se pună din nou pe picioare. ”Prima dată când am reușit să cobor de la Spitalul de recuperare până în Centru, pe jos, îmi venea să sar în sus de bucurie că am reușit să nu mă panichez, să nu-mi fie frică că o să cad pe stradă”, povesteşte tânăra, care şi astăzi urmează cu stricteţe un plan de dietă şi un tratament cu suplimente alimentare. Boala în schimb a lăsat numeroase urme. Are şi acum ameţeli, probleme de concentrare sau cu somnul. „Nu sunt chiar 100% cum am fost înainte. Toată viață va trebui să am grijă, să fac tot ce trebuie că să mă mențin sănătoasă, dar nu-mi pare rău. Am descoperit în mine un alt om, unul mai bun, un supraviețuitor”, încheie plină de speranţă Alina.
Recomandările noastre
