I se zicea „Nea Gică”, apoi, din anii ’80, a devenit pentru națiune „Bachus”, căpătând chipul celebrului actor Ștefan Mihăilescu- Brăila care a făcut un rol memorabil interpretându-i o parte din viață. De fapt, o parte din Legendă. Adevărul stă închis între coperțile dosarului penal și în amintirile celor care l-au cunoscut sau care l-au anchetat. Ștefănescu a fost executat prin împușcare în anul 1981.

În anii ‘70 locuiam pe Calea Griviței, vizavi de Gara de Nord. Bunicii și sora tatălui meu, cu familia ei, aveau apartamente într-un bloc de la piciorul Podului Grand, astăzi Podul Crângași. Peste drum de ei, pe Calea Griviței nr. 325, funcționa un mic depozit de vin, cu cramă la subsol, unde un bărbat de circa 45-46 de ani vindea licorile lui Bachus la sticle sau damigene, pentru acasă. Tata ne trimitea, de sărbători, pe mine sau pe frate-meu, să cumpărăm vin de acolo. „E cel mai bun din București, îl aduce de la Focșani”, ne spunea.

Unchiul meu era locotenent colonel criminalist la Miliția Capitalei în acea perioadă. Lucrase și la cazul Râmaru și la multe altele, devenite celebre. Era omul care aduna probe din câmpul infracțional și care compara cu ochii amprentele ridicate de la locul faptei cu cele ale posibililor infractori. Azi, computerele fac toată treaba. Ne povestea cum vin colegi de-ai lui din toate cartierele Bucureștiului ca să cumpere de la „Nea Gică”. I se dusese buhul, cum se zice, iar în perioadele sărbătorilor de Paște sau de Crăciun, erau adevărate cozi în fața micuțului magazin cu podele de lemn, în vitrina căruia trona un butoiaș din lemn, cu cep și frunză de viță-de-vie din plastic.

​Când intram în prăvălia aceea mică, cu oarecare patină interbelică, așa cum văzusem prin fotografii vechi, mă izbea mirosul acela de vin stătut, înțepător și ușor dulceag. L-am asociat întotdeauna cu damful unui bețiv din autobuz, așa că niciodată nu zăboveam prea mult în „crama” lui Nea Gică. Pe tejghea erau mereu pahare pentru vin, pentru ca noii clienți să guste băutura de 7 lei, de 9 sau 12 lei sau „țuica adevărată”, de care nu te doare capul.

Cam astea sunt amintirile mele din perioada în care Gheorghe Ștefănescu era doar „Nea Gică, vinarul”. Restul aveam să-l aflu după arestarea lui, în 1978, de la unchiul meu, criminalistul Vasile Matache, unul dintre cei care au participat la ancheta ce avea să facă mare vâlvă în București între 1978-1981, dar și peste ani, mai ales datorită filmului „Secretul lui Bachus”, regizat de Geo Saizescu după un scenariu scris de Titus Popovici.

Subiectul arestării lui Ștefănescu a fost dezbătut pe larg în familia mea, doar eram clienți ai „fabricantului de vinuri din pastile”, așa cum vuia tot orașul după încătușarea sa.

Percheziția, arestarea și descoperirea averii

Descinderea milițienilor la prăvălia din Calea Griviței nr. 325 a avut loc în 8 august 1978. Ștefănescu și oamenii lui au fost luați ca din oală. S-a cercetat peste tot, s-au ridicat probe, amprente, registre și carnețele, facturi și fișe de transport, bani, obligațiuni CEC.

Apoi a urmat percheziția de la domiciliul lui Gheorghe Ștefănescu, într-un apartament modest de bloc, unde locuia cu soția și unul dintre băieți, ucenic la depozitul tatălui. Celălalt era însurat, plecat la casa lui și lucrător în branșă, având tot un depozit de vinuri în zona Pieței Matache, la intersecția Calea Griviței cu Buzești.

Vecinii familiei Ștefănescu îi știau de oameni cumsecade și modești, singurul lux fiind mașinile Lada, ale tatălui și fiului cel mic. Percheziția avea însă să scoată la iveală multe teancuri de bani, lei și dolari, ascunse sub gresia pusă pe balcon.

„Îmi aduc aminte că o noapte întreagă am bătut la maşină seriile bancnotelor de dolari, lei şi de obligaţiuni CEC. Ne aduceam soţiile de acasă, ca dactilografe, să ne ajute. Erau seriile de pe sutele de dolari, kilometrice”, a povestit generalul (r) Voicu.

Informația importantă de la care s-a pornit era aurul! Or, bijuteriile din aur nu fuseseră găsite la percheziții. Echipa de anchetatori s-a întors la depozitul de vinuri și s-a căutat din nou. S-au mai găsit niște bani, dar nicio bijuterie. Ștefănescu era mut. Când vorbea, spunea că nu are alt aur decât cel pe care l-a cumpărat când l-au prins în flagrant. Dintre angajați, nimeni nu știa nimic. Ofițerul Constantin Salitră nu a abandonat căutările. Știa clar de la bișnițari că Ștefănescu cumpărase multe bijuterii, iar acelea nu erau pentru mituirea mai-marilor PCR, ale căror nume erau trecute de vânzătorul de vinuri într-un caiet secret.

Unchiul meu, lt.col. Vasile Matache, mi-a povestit cum Salitră i-a adunat pe criminaliști și pe judiciariști și le-a spus că vor face o noua descindere la depozitul lui Ștefănescu, că numai acolo poate fi ascuns aurul. Lui i-a zis că vrea să cerceteze bine lucurile din prăvălie, căci acolo unde el va găsi cele mai multe amprente înseamnă că Ștefănescu umbla des și e posibil ca aceea să fie ascunzătoarea. Nu a lucrat prea mult la noua prelevare de amprente din prăvălie căci maiorului Salitră i-a venit dintr-o dată ideea. L-a auzit strigând la niște colegi cam așa: „Mă, când am intrat am văzut în vitrină butoiașul ăla de lemn! Mă obsedează. Ia aduceți-l încoace să-l verificăm”.

Din interior nu se vedea butoiașul, vitrina fiind închisă până la jumătate cu un gen de placaj. Când l-a scos un ofițer de acolo și l-a scuturat, zgomotul dinăuntrul le-a accelerat pulsul. Dacă erau acolo bijuteriile? Erau. Ochii maiorului Salitră scăpărau ca aurul.

Consemnări din rechizitoriu și din sentința judecătorilor

Procurorii și milițienii au stabilit că faptele comise de Gheorghe Ștefănescu s-au petrecut în perioada martie 1971-august 1978, atunci când inculpatul era șef al „Depozitului de vinuri și rachiuri din Calea Griviței nr 325, sector 1”. La început au fost puse sub acuzare 21 de persoane, între care, cap de listă, era prim-secretarul PCR al organizației sector 1, Tudor Bălătică.

Mai târziu, pe măsură ce ancheta avansa, numărul lor a ajuns la 284. Au fost aduşi şi procurori din alte judeţe la Bucureşti. S-au făcut expertize şi contraexpertize. Era primul megaproces al anilor ’70-’80, în care apăreau lângă hoții care au subminat economia de stat mărimi din rândul Partidului, șefi de crame și de podgorii, transportatori, judecători și notari.

În rechizitoriul procurorilor se menționa cum contrafăcea Gheorghe Ștefănescu vinul, așa cum am descris mai sus. În același mod proceda și cu nemaipomenita țuică. Amesteca rachiul de drojdie de 30 de grade cu ţuica de prună de 24 de grade, la care adăuga diferite cantităţi de apă, vânzând amestecul sub denumirea de „ţuică de prună”. Pentru a aduce tăria alcoolică la nivelul de 24 de grade, cât prevedea ţuica de prune veritabilă, Ştefănescu „adăuga o cantitate de apă în funcţie de cantitatea de rachiu de drojdie introdusă”.

Pe parcursul anilor, gestionarul de pe Calea Griviței a dezvoltat o rețea puternică, iar în anii 1977-1978 aducea vin și rachiu în Capitală cu vagoanele sau cu camioane-cisternă. Anchetatorii au consemnat că Ștefănescu le cerea directorilor de la podgorii sau crame din țară (în special din zonele Vrancea și Buzău) ca, în momentul în care întocmeau avizul de expediție, să scrie pe hârtie, întotdeauna!, ca ultimă cifră – „1”. După ce băutura era descărcată în Bucureşti, cifra 1, de la final, era falsificată în litera „l”, de la litri, iar în faţa celor trei cifre rămase se adăuga o cifră mai mică decât cea oficială.

De asemenea, pentru justificarea faptului că o singură foaie de parcurs era folosită pentru două transporturi de vin, şoferii erau mituiţi pentru a trece pe hârtii evenimente inventate: întreruperea cursei pentru odihnă sau remedierea unor deficienţe tehnice. În acest „timp mort”, şoferii efectuau de fapt, cu acelaşi aviz, un al doilea transport, fără forme legale. Potrivit dosarului în care a fost anchetat Ştefănescu, şoferii care făceau astfel de transporturi primeau între 1.000 şi 2.000 de lei la cursă.

Procesul și condamnarea la moarte

Ancheta a fost lungă deoarece au fost inculpate 284 de persoane. Politrucul Tudor Bălătică a fost judecat separat. Îmi amintesc că a fost condamnat la 3 ani, decăderea din toate drepturile și funcțiile, dar și confiscarea unor bunuri. Despre procesul lui nu se știe mare lucru din documente. Așa a hotărât Partidul: uși închise și discreție. S-a auzit doar că angajații depozitului de vinuri au mărturisit că prim-secretarul îl vizita des pe Nea Gicu, singur sau cu soția. La audiere, nevasta lui Ștefănescu a susținut că vizitele se datorau faptului că ea era prietenă bună cu doamna Bălătică.

A urmat procesul cel mare, a lui Gheorghe Ștefănescu. Prima sentință a fost de 20 de ani de închisoare pentru delapidare. Procuratura a făcut recurs, invocând și faptul că pe rolurile instanțelor din țară se află procese ale complicilor lui Ștefănescu.

Pe 26 aprilie 1980, judecătorii instanței Tribunalului București au dat verdictul care a șocat populația: Vânzătorul de vinuri Ștefănescu, Nea Gică pentru cel care-l știau, a fost condamnat la moarte prin împușcare! Președinta completului care a dat sentința a fost judecător Cornelia Popescu, iar acuzația a fost transformată din delapidare în subminarea economiei de stat, deși Ștefănescu furase de la clienți, pe ei îi înșelase cu vin „botezat”, nu statul comunist.

Timp de un an, soția lui Ștefănescu s-a chinuit să-i strămute pedeapsa în închisoare pe viaţă. Nu a reuşit. Și băieții lor au fost arestați, fiind considerați complici în afacerea cu vinul. Arestat la 8 august 1978, Gheorghe Ştefănescu a fost executat la 4 decembrie 1981 la închisoarea Jilava.

Legendă sau Adevăr?

Unchiul meu criminalist mi-a povestit că a existat un sâmbure de adevăr în zvonul respectiv din 1978. Dar că nu a fost vorba de niciun securist cu nuntă, ci de o plângere la IGM, prin care se reclama proasta calitate a vinului. Aproape concomitent, ofițerii din Direcția Economică a IGM au început să-l „lucreze” pe Ștefănescu în baza unor informații despre averea sa. Maiorul de Miliție Constantin Salitră primise de la un informator pontul că gestionarul depozitului de vinuri de la piciorul Podului Grand cumpără des bijuterii din aur. Generalul Nuță a decis să se formeze un colectiv de anchetă, iar coordonarea să aparțină Direcției Economice.

Iată ce povestea unui ziarist, în urmă cu câțiva ani, generalul în rezervă Costică Voicu, unul dintre tinerii ofițeri ai Direcției Economice care au lucrat la caz!

„Totul a plecat de la o tranzacţie cu aur. Noi aveam deja schema. Era totul desenat. Aurul a fost elementul declanşator să ajungem la el. Şocul a fost totuşi milionul de lei găsit la el. Atunci a fost în faţa faptului împlinit. Nu a avut ce să mai facă. Celor care-l susţineau nici nu le venea să creadă ce s-a găsit la Ştefănescu. Un milion de lei în 1978 era enorm. Plus case şi bijuterii. (…) Una din informaţiile care duceau spre Ştefănescu era legată de faptul că el era preocupat de achiziţia de aur. Cumpăra bijuterii sub orice formă.

Una dintre informaţiile primite la vremea respectivă se referea la faptul că Ştefănescu trebuia să cumpere de la un bişniţar o mare cantitate de aur. S-a realizat flagrantul undeva, în apropierea depozitului lui de vinuri. Era vorba de câteva lănţişoare. În urma percheziţiei, atât acasă, cât şi la locul de muncă a venit bomba. A fost meritul colegului meu Constantin Salitră. El a venit cu informaţia:«Domnul Ştefănescu va cumpăra aur. Ce facem? Îi facem flagrantul sau nu?». Şi l-au făcut, că era o ocazie să pună mâna pe el”, a relatat Costică Voicu.

Tot generalul (r) Voicu, polițist specializat în criminalitatea organizată și rețelele de tip mafiot, îi face gestionarului de cramă o caracterizare succintă: „Ştefănescu era tipul mafiotului tradiţional. Cu o anumită cultură a banului. O avariţie din asta totală. Îl avea pe primul secretar la mână. Nu mai vorbesc de directori şi directoraşi. Ăia veneau săşi ia tainul. (…) Era bidonul de vin, nici nu se punea problema de bani la nivelul ăsta. Bani ştia el cui să-i dea. Era un tip foarte calculat. Ştia care- i preţul fiecăruia. El era jupânul total”.