Pe vremuri mulți străini soseau în România nu doar ca să jecmănească un popor. Unii încercau să-și facă un rost în viață, o stare, un cheg. Își luau cetățenia română, iar mulți s-au dovedit a fi loiali statului, neamului care i-a primit cu brațele deschise spre deosebire de multinaționalele de astăzi. Cum astăzi este Ziua Medicinei Militare am să vă spun o poveste pentru că vorba amicului meu Dan Andronic istoria se reține mult mai ușor prin fapte epice.
Carol Davila este considerat pe bună dreptate părintele învăţământului medical universitar românesc. Carol Davila, pe numele de naștere Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză Charles d’Avila) nu și-a cunoscut tatăl niciodată. Era un copil din flori cum s-ar spune acum, chiar și numele „din Avila” – un micuț oraș din Spania - indicând acest lucru. Mai târziu a lansat legenda și a întreținut-o elegant că este fiul nerecunoscut al celebrului compozitor Franz Liszt. Carol Davila a ajuns destul de pricăjit, scăpătat în România, ca să nu spunem cu traista în băț. A urmat Facultatea de Medicină din Paris, pe care a absolvit-o în februarie 1853. La 21 de ani a ajuns în România în urma unei întâmplări.
În anul absolvirii sale, la Facultatea de Medicină din Paris existau două cereri de medici. Una venea din Persia, din partea şahului care ruga Guvernul francez să-i trimită un absolvent pentru a îi servi drept medic personal. Cealaltă cerere venea din partea domnitorului Ţării Româneşti, Barbu Ştirbei. Considerat destul de lingușitor de contemporani, Davila a fost bine văzut de toți domnitorii: Știrbei, Alex. Ioan Cuza, Carol I. Excelent organizator, dar și ciudat: când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa. Meritele sale sunt însă incontestabile. În 1855 a înființat o școală de felceri, iar după 10 ani, în 1869, a înființat Facultatea de Medicină. A înființat împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann Grădina botanică din București și a introdus concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 a creat primul azil de orfane, în care a adus 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp a înființat și un orfelinat de băieți.
Cât timp a trăit Davila, a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, a pus bazele farmaciei române. Tot ideea lui a fost introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. A eradicat în diferite regiuni ale țării epidemii grave, a călătorit și a inspectat spitale, a participat la Expoziția universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, a avut grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui s-a editat culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, a dat-o premiu elevilor și elevelor din școliile sale.
Nici România nu i-a rămas datoare. A primt cetățenia română prin decret regal și a ajuns la gradul de general. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare a fost pregătit din timp și sute de vieți au fost salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți au primit îngrijiri. A avut patru copii, celebru fiind Alexandru Davila, autorul capodoperei „Vlaicu Vodă”. Un capitol dintr-o proiectată trilogie, „Mirciada”, care însă din nefericire nu a terminat-o. În 1915 a paralizat, după ce servitorul său l-a înjunghiat în coloana vertebrală, ca urmare a unei crize de gelozii… Da, Carol Davila rămâne un reper pentru străinii care vin în România la capitolul: așa Da! La mulți ani celor care servesc medicina militară!
P.S. Un gând de recunoștință către doamna general de brigadă medic conf. univ. dr. Florentina Ioniță-Radu, colonel medic dr. Aurelian Emil Ranetti, și col. dr. Ioana-Ruxandra Ştefănescu datorită cărora pot scrie astăzi aceste rânduri!