Pe măsură ce orfelinatele se închid, mii de copii revin în grija propriilor familii sau ajung la asistenţi maternali şi au şansa de a fi adoptaţi. Există însă o categorie pe care nu o doreşte absolut nimeni.

Au diagnostice care-i condamnă la dependenţa de un adult toată viaţa. Şi pentru că mamele lor au fugit mâncând pământul când i-au văzut diformi ori au auzit că suferă de boli grave, copiii cu afecţiuni severe rămân până la moarte în grija statului. Odată ce i-au abandonat, nimic nu-i mai convinge pe părinţi să-i ia acasă.

"Program de vizitare 9.00- 17.00", scrie la intrarea în casa de tip familial Mărăşti, din Bacău, unde sunt îngrijiţi 12 copii cu nevoi speciale severe. Un singur părinte le-a trecut pragul de-a lungul vremii.

Copilul care nu zâmbeşte

O fetiţă de şase luni, cu trup mărunt şi cap uriaş, stă într-un leagăn şi molfăie cu poftă din suzetă. Are hidrocefalie, iar boala e în evoluţie, ne spune una din femeile care o îngrijeşte. Într-un dormitor colorat, în trei pătuţuri de bebeluş stau nişte făpturi fără vârstă. Au sonde în nas, nu schiţează niciun gest şi doar ochii larg deschişi, cu priviri aţintite în tavan, arată că sunt vii.

"Când a ieşit din spital, medicii au zis că mai trăieşte două luni. Şi au trecut cinci ani de atunci", spune asistenta care îi supraveghează, arătând spre unul din băieţi.

Altă încăpere, altă durere. "Aici avem un copil foarte trist. Nu cred că am văzut-o pe fetiţa aceasta zâmbind nici de două ori", arată spre o altă fetiţă cu hidrocefalie, copil ce ascunde în privire o tristeţe sfâşietoare.

Niciuna dintre făpturile de aici nu vorbeşte, nu se joacă, nu mănâncă singură, şi va fi toată viaţa dependentă.

Jucării şi desene animate. Le văd, dar nu le înţeleg

La câteva case distanţă, o altă clădire de acest fel, dar cu nişte copii mai mari. O adolescentă mâzgăleşte o carte de colorat, iar dintr-un colţ mă priveşte un puşti căruia nu-i dau mai mult de trei ani. "El e cel mai mare de aici", ne spune îngrijitoarea. "Are 22 de ani". Băiatul are o agrafă verde în păr şi mângâie un pliant cu oferte din supermarket. Toţi cei de aici au retard psihic, de cele mai multe ori în asociere cu alte boli.

Casa e plină de jucării, au chiar o maşină roşie teleghidată, dar nu ştie nimeni să se joace cu ele. O fetiţă scutură nervoasă un elefant roz de pluş, un puşti stă pe covor şi învârte o socotitoare. Apoi încercă să o bage în gură, iar o învârte... Televizorul e deschis pe Disney Channel, dar desenele animate nu interesează pe nimeni. Fiecare priveşte spre propriul univers.

"De ce să ne mai plângem?"

Femeile care se ocupă de aceşti copii au salarii de 800- 900 de lei, dar ştiu că nu are niciun rost să se plângă. Se plâng, mai degrabă, părinţii copiilor. "Pe unul dintre băieţii de aici îl vizitează părinţii cam de două ori pe an. Anul acesta nu au venit încă, dar au sunat să vadă ce face şi s-au plâns că le e tare greu în Italia. Păi dacă ei se plâng că le e rău acolo, noi de ce să ne mai plângem?", spune una din "mame".

Copiii din cele două case de tip familial au trăit până anul trecut într-un centru mamut, plin cu orfani cu boli severe. Fundaţia HHC România a închis centrul şi i-a mutat în case de tip familial, nu înainte de a lua legătura cu familiile lor.

"Au ajuns aici cei pe care nu i-am putut reintegra în familiile naturale şi nici în familiile extinse. Şansele de integrare sunt foarte mici pentru aceşti copii, pentru că au nevoi foarte mari, iar îngrijirea lor presupune costuri uriaşe, abilităţi speciale de îngrijire, dedicaţie foarte mare", spune Radu Tohătan, managerul departamentului de Asistenţă Socială din cadrul HHC România.

Închiderea unei instituţii mamut, ca cea din care provin copiii, durează aproape doi ani, iar în această perioadă se ia legătura frecvent cu familiile copiilor.

Părinţi intelectuali

De regulă, părinţii acestor copii au "intelect de limită sau chiar nevoi speciale profunde, şi consumă zilnic alcool", după cum rezumă Radu Tohătan. Totuşi, de zece ani de când lucrează pentru această fundaţie, spune că a întâlnit şi cazuri de copii cu handicap abandonaţi de familii cu putere financiară şi prestigiu în societate. "E vorba de intelectuali, de oameni cu propriile afaceri, care, pur şi simplu, consideră că un astfel de copil îi trage în jos", spune reprezentantul HHC.

"Şansele de integrare sunt foarte mici pentru aceşti copii, ei au nevoi foarte mari, iar îngrijirea lor presupune dedicaţie foarte mare" RADU TOHĂTAN, reprezentant HHC România

DEZORGANIZARE

La 18 ani, pe uşă afară!

Aproape toţi copiii şi tinerii cu handicap grav, aflaţi acum în instituţii, vor rămâne sub tutela statului toată viaţa. Cei ce au avut norocul să ajungă în case de tip familial, unde au condiţii mai bune ca în orfelinat, beneficiază de acest privilegiu până la 18 ani. Apoi, ajung din nou în centre speciale şi sunt trataţi "la grămadă".

"Direcţiile generale de asistenţă socială au două departamente: unul pentru copii, altul pentru adulţi. Noi luptăm ca cei ce fac 18 ani să nu mai fie mutaţi, doar din considerente administrative, financiare şi de contabilitate. Mutarea înseamnă o altă traumă pentru ei, iar efortul de adaptare este foarte mare", spune Radu Tohătan.

Când fac 18 ani, tinerii sunt transferaţi rapid, iar acest lucru îi destabilizează. "Oricum, sănătatea lor este şubredă, iar dacă îi muţi brusc, fără nicio pregătire, sunt foarte afectaţi. Ma mult, ajung să fie îngrijiţi de persoane care nu le ştiu bolile şi nici obiceiurile. Au fost cazuri de deces, cauzate clar de această transformare", mai spune reprezentantul HHC România. Citiţi şi:

• Să închidem orfelinatele! Copiii nimănui, acasă. MULTIMEDIA
• Povestea fetiţei care a cerut voie să spună "tata"
• Copilul care a supt coada câinelui, de foame
• Poveştile unor copii întorşi în familiile care i-au abandonat
• Părinţii dependenţi de banii de la stat fac copii pe bandă rulantă