De numele avocatului Kincses Előd se leagă multe evenimente, în primul rând evenimentele din martie 1990 din Tîrgu Mureș, în urma cărora a devenit primul refugiat politic din regimul Ion Iliescu.

În perioada exilului, avocatul a scris, în limbile maghiară și română, cartea „Martie negru la Tîrgu Mureș”. Tot în acea perioadă, a fost primit de Regele Mihai la casa sa din Versoix, lângă Geneva. Într-o discuție pe care am avut-o cu avocatul Kincses Előd a adus vorba de ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, cu care a fost coleg de facultate. Diplomatul a fost cel care l-a ajutat să intre în țară pentru a-și putea vedea mama, care tocmai se externase. Redăm mai jos un scurt interviu cu avocatul Kincses Előd.

 

Rep: Domnule Kincses Előd, aşa ştiu că aţi fost coleg de an cu fostul şi actualul ministru de Externe Teodor Meleşcanu. Când şi unde v-aţi cunoscut?

K.E: Înainte de a răspunde la această întrebare vă relatez cum am reuşit la admitere, cum am devenit, în anul 1959, student al Facultăţii de Drept a Univeraităţii din Bucureşti. În primăvara anului 1959 sub presiunea lui Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu a avut loc împreunarea Univesităţilor Babeş şi Bolyai din Cluj. Pentru a îndulci această căsătorie forţată din cauza căreia s-au sinucis doi profesori universitari (decanul Zoltán Csendes şi László Szabédi) şi o studentă (Éva Ajtay) s-a decis ca în toate univesităţile din ţară se poate da admiterea în limba minorităţii „conlocuitoare”.

La liceul maghiar „Bolyai” din Tîrgu Mureş am învăţat Istoria României în limba română, astfel că am solicitat preşedintelui Comisiei de admitere, prof.dr. Ioan Oancea (decanul facultăţii, absolvent la Liceului militar din Tîrgu Mureş) permisiunea de a scrie lucrarea în limba maghiară, dar am fost refuzat cu un argument neadevărat, anume că niciun cadru universitar nu cunoaşte limba maghiară. N-am avut încotro şi am redactat teza despre lupta partidului pentru transformarea socialistă a agriculturii în limba română. Niciodată nu am aflat, și asta rămâne una dintre enigmele vieţii mele, cum a ajuns asta la urechea rectorului Univesităţii, prof. dr. Jean Livescu. M-a invitat în cabinetul său şi mi-a comunicat că pentru încălcarea dreptului de a da admiterea în limba română se anulează lucrarea şi voi putea scrie o altă lucrare în limba maghiară. Am şi luat nota 9 pentru lucrarea rescrisă, fireşte despre alt subiect.

Atunci când m-am prezentat la examenul oral de Limbă şi literatură română era de faţă un translator, care m-a întebat că eu sunt atletul de naţională Előd Kincses? În urma răspunsului meu afirmativ mi-a spus ca să vorbesc despre subiect în limba maghiară şi el mă va traduce. Am tras un bilet despre un subiect pe care îl ştiam foarte bine, poemul Lidice de Eugen Jebeleanu. Bineînţeles, citatele le-am redat în limba română culegâmd admiraţia Comisiei de examinare care mi-a dat nota 9. Cred că sunt singurul cetăţean care a dat examen de limbă şi literatură română în limba maghiară.

Rep: Și așa ați ajuns să fiți coleg cu Teodor Meleșcanu.

K.E: După reuşita la admitere, la începutul lunii octombtie am făcut cunoştinţă şi cu Theo Meleşcanu, care venise de la Arad şi căruia, deasemeni, i-a plăcut sportul, dansul. viaţa studenţească. Îi făcea curte unei colege de an drăguţe, Felicia Cucu, cu care s-a şi căsătorit. Nu am fost colegi de grupă, dar ştiam că este considerat „băiat isteţ”. Noi. cei din promoţia Centenarului - este vorba despre centenarul Univesităţii din Bucureşti (1964) – am absolvit Facultatea de Drept în anul în care Partidul Comunist Român a început politica independentă. Fiind nevoie de cadre naţionale pregătite dintre cei 72 de absolvenţi au fost invitaţi să dea admitere 12 la cursul posruniversitar de relaţii internaţionale. Printre ei s-a aflat şi Meleşcanu. Cu toate că nu ne-am întâlnit o bună bucată de timp, ştiam că este apreciat şi că lucrează la Geneva.

Rep: V-a ajutat într-un moment foarte delicat.

K.E: În urma acelui martie negru din 1990 de la Tîrgu Mureş, ştiind că mi se pregăteşte un proces penal bazat pe născociri şi neavând încredere în justiţia dominată la Tîrgu Mureş de membrii fondatori ai Vetrei Româneşti, am preferat să plec în Ungaria devenind primul refugiat politic al regimului Iliescu. După mai bine de cinci ani, atunci când a devenit posibil, m-am adresat Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. La scurt timp am primit a comunicară ilară – care totuşi m-a bucurat. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Tg.Mureş mi-a adus la cunoştinţă că „cercetările care nu au fost începute au fost terminate”. Ştiind că paşaportul meu era de mult expirat-puteam să intru în ţară, dar numai după primirea unui nou paşaport puteam să ies din nou, am solicitat ajutorul lui Theo Meleşcanu, care şi atunci era ministru de Externe. A dat dispoziţie Ambasadei de la Budapesta să-mi elibereze un paşaport consular, pe care imediat l-am folosit. Am alergat într-un suflet să o întâlnesc pe mama mea, care suferise o intervenţie chirugicală. Atunci când a ieşit de la spital m-a găsit acasă. Vă daţi seama, am plâns cu toţii. Legat de acest ajutor colegial, relatez o poantă servită de Theo Meleşcanu. La întâlnirea noastră de 50 de ani de la absolvirea facultăţii am povestit în public ajutorul primit de la el, specificând ori de câtre ori am avut nevoie de ajutor colegial foştii mei colegi m-au servit prompt. Atunci intervine glumeţul Theo, spunând: Nu trebuia să spui deoarece îmi pierd popularitatea.