S-ar putea crede că această situaţie a încetat odată cu intrarea României în sfera de influenţă a Moscovei staliniste. Nu a fost aşa. Şi o să reproduc – în traducerea scriitorului Boris Buzilă – afirmaţia episcopului rus Justinian de Elista, care a fost la studii în România anului 1988: „În Bucureşti, în alte oraşe, practic nu era stradă să nu găseşti pe ea o biserică. Şi niciun sat fără biserică (s.n.).

În perioada numită a „obsedantului deceniu”, adică în anii ’50, începând de la vârsta de şase ani, pe când locuiam în Calea Rahovei, îmi amintesc că mergeam cu copiii din aceeaşi curte la toate deniile din preajma Paştelui. În primele două clase, majoritatea elevilor veneau cu ouă roşii la şcoală şi le ciocneau, precedate de câte un „Hristos a înviat!” şi răspunsul „Adevărat a înviat!”. Este adevărat că atunci când ne-am mutat pe bulevardul care îi purtase numele Reginei Elisabeta, faptele acestea erau mai rare, însă câţiva ani mai târziu, în perioada destinderii, la Liceul „Mihail Sadoveanu” fiind, îmi făceam cu colegii şi colegele aceleaşi urări de Paşti. De copil şi până la prăbuşirea regimului comunist, am mers la biserică, iar mai târziu la mânăstiri, fără să mă împiedice nimeni. Tot în perioada liberalizării, au fost preoţi care, în anii 1965-1968, au făcut cateheză. Am aflat lucrul acesta atât din jurnalul părintelui Paulin Lecca, cât şi dintr-un recent interviu cu părintele Viorel Roja, care evocă un cleric ce catehiza 60 de copii săptămânal într-o biserică din Arad… Dacă vom compara acestea cu un episod atroce – condamnarea şi executarea unui preot albanez în 1972 (ştire citită cu ochii mei în „Corriere della Sera”) pentru că botezase un copil, ne dăm seama că situaţia Bisericii noastre chiar sub regim comunist a fost una aparte. Adaug că Albania lui Enver Hodja devenise primul stat ateu din lume.

Într-un singur fel putea o persoană din România vremurilor totalitare să se împotrivească public marxismului şi ateismului materialist: mergând la biserică, fie aceasta ortodoxă, catolică sau protestantă… În biserică, dar şi în publicaţiile sale cu difuziune restrânsă, materialismului îi era opusă o perspectivă spirituală, iar finitudinii existenţiale – o perspectivă teistă a Veşniciei. Teologia creştină se opunea, inclusiv public, mărginitelor formule ateiste. Îmi amintesc şi acum, după 50 de ani, plăcerea cu care ascultam, în noaptea de Înviere, pe platoul din faţa Bisericii Gorgani, sfârşitul pericopei evanghelice citite de preot, conţinând acuzaţia că ucenicii ar fi furat din mormânt trupul Învăţătorului lor: „Şi s-a răspândit cuvântul acesta între iudei până în ziua de azi”. Nu pot uita, de asemenea, nici Dealul Patriarhiei, plin de credincioşi cu făclii aprinse în mâini, adunaţi până dincolo de Piaţa Unirii. La fel, ajungând pe 14 octombrie 1978 la Iaşi, de Sfânta Parascheva, am rămas impresionat de noianul de închinători de pe străzile oraşului, însă m-au surprins foarte tare şi doi miliţieni însărcinaţi cu ordinea, care îşi făceau semnul crucii după fiecare ectenie.

Situaţia Bisericii noastre naţionale, cu toate jertfele date de cler – 20 de preoţi executaţi prin sentinţă judecătorească sau omorâţi în timpul anchetelor –, rămâne totuşi cea mai bună dintre Bisericile ortodoxe din ţările comunizate. Ajunge să amintesc faptul că pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, având o suprafaţă uriaşă faţă de cea a României – unde erau două patriarhii (a Moscovei şi a Întregii Rusii, respectiv cea a Gruziei) –, au existat mai puţine parohii decât în ţara noastră. Mai mult decât un paradox este faptul menţionat de istoricii George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, că în România „obsedantului deceniu” numărul de mânăstiri şi schituri îl întrecea pe cel din perioada României interbelice, când suprafaţa ţării noastre era aproape cât a Italiei. Primele canonizări de sfinţi români din octombrie 1955 au prilejuit o manifestare cu adevărat naţională a Bisericii, iar procesiunea de ierarhi, clerici şi mireni care lega Dealul Patriarhiei de Biserica Sfântul Spiridon Nou evoca procesiunile Bizanţului.

În anii 1950 predau la Institutul Teologic din Bucureşti profesori precum Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Liviu Stan, Alexandru Elian, iar cursurile erau frecventate şi de studente – călugăriţe sau laice. Existau seminarii, ca şi seminarii monahale.

Editarea Bibliei în 200.000 de exemplare în 1968 de către Patriarhul Justinian (foto), cu hârtie procurată din Anglia datorită Reginei Elisabeta a II-a, este iarăşi un eveniment memorabil. În acelaşi an, acelaşi patriarh îi trimitea şefului statului un memoriu în care îi solicita ca ultimele două zile de Paşti să fie libere, iar salariaţii să le recupereze ulterior. Memoriul a fost lăsat fără răspuns.

Aşa cum se ştie, în 1959, Biserica Ortodoxă Română a primit o grea lovitură prin Decretul 410 din 28 octombrie, care decima monahismul, estimat oficial la 7.000 de călugări şi călugăriţe (mai mare fiind numărul maicilor). Ca şi procesul Noica-Pillat, această măsură antimonastică era, în bună măsură, dictată de Moscova şi a fost întârziată cu un an de Justinian. În mai 1958 începuse retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din România. În Memoriile sale, liderul sovietic de atunci, Nichita Hruşciov, se laudă că i-a impus lui Dej aceste măsuri care loveau în Biserică. Hruşciov era un ateu furibund, care în 1954 a închis o parte din bisericile redeschise de Stalin. O altă campanie a sa împotriva Bisericii Ruse s-a produs în 1960. Hruşciov spunea că de abia aşteaptă ziua în care să îl poată arăta la televizor pe ultimul preot din Uniunea Sovietică.

Chiar şi după funestul decret din octombrie 1959, monahismul nostru şi-a revenit treptat. Mai mult, au început restaurări de mânăstiri-monumente istorice, îndeosebi în Moldova şi Bucovina, înfăptuite de Stat. Părintele Cleopa, care stătuse ascuns, după graţierile din 1964, revenise în mânăstire. Pe când se uita cum arhitecţii, constructorii şi meseriaşii se precipitau în opera lor de restaurare, un frate mai îndrăzneţ l-a întrebat: „Ce faceţi, Preacuvioase?”. Răspunsul marelui duhovnic n-a întârziat: „Stau şi mă uit cum l-a pus Dumnezeu la treabă pe dracu’…”.

Înflorirea Bisericii noastre din ultimii 30 de ani, perioadă pe care o consider cea mai fastă din ultimele trei secole, adică de la instaurarea domniilor fanariote, nu este un fenomen spontan, ci expresia unei continuităţi pentru care trebuie să le fim recunoscători lui Dumnezeu, credincioşilor ortodocşi români, clerului şi monahismului nostru.