SABIA ADEVĂRULUI

În urmă cu ceva ani buni, pe când Brăila noastră era înfrățită cu Plevna bulgărească (o mai fi?) am fost invitatul confraților ziariști de acolo, timp de câteva zile. Din agenda obiectivelor vizitate nu putea lipsi muzeul de istorie. Pe peretele unei săli mi-a atras atenția o pictură imensă ce reprezenta o scenă din războiul de independență din 1877. În josul tabloului, o explicație: „Războiul ruso-turc. Osman-Pașa predă sabia generalului rus Ganețki". Mai citisem și eu despre cum stăteau lucrurile cu adevărat și mi-am putut permite să port o discuție cu muzeograful:

– De ce încercați să denaturați adevărul? Conform documentelor istorice, Osman-Pașa a oferit sabia sa colonelului român Mihai Cristudolo Cerchez, care, însă, a refuzat s-o primească, neavând autorizarea domnitorului. În aceste condiții, sabia a fost preluată de generalul rus Ganețki.

 Interlocutorul meu, foarte bun cunoscător al evenimentelor, cu voce scăzută mi se destăinui:

 – Știm, asta o spun și documentele vremii de la Constantinopol, dar, ia privește, cine-i autorul acestui tablou?

… Un pictor… rus de care n-auzisem până atunci…

 

DOROBANȚII –  ÎN PERMISIE GENERALĂ!

 

La Complexul muzeal din Plevna, dedicat războiului de independență, printre redute, tranșee, șanțuri, prin foc și șpăngi n-am văzut picior de oștean român. Peste tot, puzderie de soldați ruși. Ici-colo, câte un luptător turc imortalizat într-o postură, vai de mama lui! Parcă ghicindu-mi gândurile, ghidul mi se destăinui ironic: "

– M-am interesat. În acea perioadă, bravii ostași români erau în… permisie".

… La război, ca la război…

 

  

O, BRAD FRUMOS!…

 

Întâmplarea aceasta am consemnat-o în periplul la un memorial românesc. În fapt, o capelă ce includea un perete din marmură pe care erau gravate sute de nume de eroi români căzuți pe câmpurile de bătaie. Mi-au atras atenția, în părculețul împrejmuitor doi brazi. La rădăcinile fiecăruia, câte o tăbliță. Pe una stătea scris: arbore plantat de tov. Nicolae Ceaușescu, august 1967. Pe cealaltă : arbore plantat de tov. Ion Gh Maurer, august 1967. Eeeeei, și-acuma începe povestea: fraților, bradul lui Maurer era mult mai înalt și mai fălos decât al lui nea Nicu! V-ați prins ce a urmat: într-o clipă de "grație" am schimbat între ele plăcuțele căci, nu-i așa? – trebuia să repun lucrurile într-o ordine… firească. Recunosc!