REDESCOPERIREA ROMÂNIEI. Acolo unde Dunărea „sărută” întâi pământul românesc, localnicii au aşa de multă linişte încât sunt dispuşi să vândă şi altora din ea.

Cu toţii ştim de la şcoală şi de la „Cotele apelor Dunării” că micul sat pescăresc Baziaş este poarta de intrare a fluviului în România. Se ştie şi că aici a fost construită prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre, transformată între timp în şosea. În plus, „pentru sârbi, Baziaş înseamnă şi mănăstirea cu acelaşi nume”, adaugă scriitorul Duşan Baiski.

Actualmente având rang de sat, localitatea aparţine din punct de vedere administrativ de comuna Socol, din judeţul Caraş-Severin. Mai sunt aici 28 de case şi o biserică. Fostul turn de apă, o construcţie austro-ungară, a rămas fără acoperiş şi e gata să devină ruină.

Ghereta grănicerului rugineşte în faţa Dunării care, fără munţii şi forfota cazanelor, e largă şi pare liniştită precum un iaz. E atâta linişte că auzi greierii şi păsările cântătoare, iar la răscruce nu se tem să traverseze şoseaua şerpi sau iepuri sălbatici. 50 de lei pe noapte, camera dublă la pensiune Drumul până în Baziaş, DN 57, de la Moldova Nouă spre comuna Socol, pune la bătaie fantezii plăcute ochiului: aburi care se ridică din dealuri, asfalt mărginit de Dunăre şi stânjenei de apă cu petale galbene. De-o parte şi de alta se înşiră case cu etaj construite cu bani din timpul „embargoului”, cu ambarcaţiuni şi pontoane.

Chiar înainte de sat se vede ostrovul, inundat de Dunăre, după construirea barajului de la Porţile de Fier. „Către Socol, 99 de hectare sunt sub apă. Era pământul nostru, dar comuniştii au zis că e mai bine să-l inunde, să fie Dunărea mai lată, să nu poată oamenii fugi aşa uşor peste graniţă”, povesteşte Ion Barta, fost miner, acum pensionar şi ajutor de pescar. Îşi omoară timpul împletind setci pentru puţinii pescari din sat sau pentru cei ocazionali, veniţi de pe alte plaiuri. Pescarii locului spun că aici „trag bine” somnul, şalăul şi cega.

Cei mai mulţi dintre orăşenii care ajung aici, la capătul ţării, vin, teoretic, după peşte. În realitate, ei vin pentru porţia de linişte. Unii aleg să stea cu cortul, pe malul apei sau pe iarba unde, cândva, era un depou de locomotive. Opţiunea „civilizată” e la una dintre cele două pensiuni (Apus de Soare sau Pescăruşul) unde camera dublă costă de la 50 de lei în sus.

Alte dotări şi amenajări turistice în afara pensiunilor şi a ierbii nu există. „Singurul lucru pe care îl putem oferi e liniştea. Altceva nu avem, decât prea multă linişte”, spune Luminiţa Popa, manager la „Pescăruşul”. Câmpul popândăilor

La ieşirea din Baziaş spre Socol nimeni nu poate rata, în dreapta, câmpul popândăilor. Cu blana lor gălbui-cenuşie, popândăii se mişcă încontinuu, febril. Aleargă în zigzag, se ridică în două picioare, privesc atent, mirosind aerul, apoi o iau din nou la pas, prin iarbă.

Chiar dacă nu au ajuns încă obiectiv turistic, e imposibil ca măruntele vietăţi care se ridică pe lăbuţele posterioare să scruteze terenul, să nu impresioneze. „Sunt cu sutele cred. Pe timpul comuniştilor îi împuşcau, pentru că stricau culturile”, spune Valentin Ghiţă, primarul comunei. Tot el mai spune că „sunt foarte prietenoşi”, şi într-adevăr, cu puţină grijă, poţi ajunge aproape de mica rozătoare.

Din anul 1996, popândăul este protejat de lege, după ce biologii au constatat că exterminările repetate pe câmpurile de culturi au adus specia în prag de dispariţie. LEGENDĂ

„Bash ziash!”, a strigat sfântul

Istoricii spun că mai întâi a fost construit lăcaşul de cult, în 1225. Apoi a apărut satul, populat cu lucră torii pământurilor mă năstirii. „Mănăstirea Baziaş a fost considerată mereu cea mai mare sfinţenie a sârbilor ortodocşi din Clisură.

Se spune că primul arhiepiscop al sârbilor, Sf. Sava Nemanjic, s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni dezlănţuite de vântul Coşava. Nemaiputând înainta, Sfântul s-ar fi adresat vântului cu cuvintele „Bash ziash!” (în traducere, «chiar urli!» - n.n.)”, notează istoricii Vasa Lupulovic şi Borislav Krstic.

Construit din nuiele împletite, apoi din bârne, lăcaşul a fost incendiat de nenumărate ori. În Primul Război Mondial a fost ţinta tunurilor de pe vasele de război, iar în cel deal Doilea, în 10 zile a fost atacată de nouă ori de artileria germană. Niciodată însă, nici măcar în timpul stăpânirii otomane, funcţionarea bisericii nu s-a oprit.

„Spuneţi turiştilor să fie modeşti şi să caute mănăstirea aceasta, căci nu oricând au ocazia să intre întrun sfânt lăcaş din secolul al XII-lea. Spuneţi-le să vină şi să doneze, să ne ajute s-o salvăm”, ne zice stareţul Petrovic, îngrijorat că biserica stă să se desfacă în două şi să se dărâme.

ORDIN IMPERIAL Sânge albastru pe drumul de fier

• Calea ferată Oraviţa-Baziaş a fost construită pentru a transporta cărbunele din minele bănăţene în port, ca urmare a unui ordin al consiliului imperial de război, dat în anul 1847.
• A fost dată în funcţiune în anul 1854, iar din 1856 a început să fie folosită şi la transportul de pasageri.
• Patru au avut sânge albastru: împăratul Austriei, Iosif al II-lea, primul rege al României, Carol I, împărăteasa Elisabeta şi împăratul Wilhelm de Hohenzolern. În prezent, drumul de fier s-a schimbat în şosea.