A intrat în locul acela magic, în care aveau acces doar cei aleși. A privit în jur, apoi urechile sale au fost umplute de „cucurigul”. Cânta cocoșul. Cui i s-a întâmplat minunea? Și unde?

În anul 1971 Cella Delavrancea scria  în „Contemporanul” o mică istorie a vizitei sale la atelierul lui Brâncuși, pe care o făcuse cu mulți ani în urmă. Cocoșul îi răsuna și acum în urechi.

O vizită în atelierul lui Brâncuși.

Eram la Paris în vara anului 1922. Primăvara întârziată izbucnise în luna iunie pe coama copacilor îngrădiți de zidurile marilor case particulare din strada Varrene, aliniate în mândrul stil Ludovic al XIV-lea. La colțul străzii se desfășoară esplanada Palatului Invalizilor, cu măreața simplicitate a unei armonii rar întâlnite chiar și an acest oraș-minune. într-unul din aceste „hôtel particulier” locuia un vechi prieten al meu, grec de origine, amator de artă. Fiind la dejun la el, îmi arătă două noi achiziții: un cap de bărbat în lut ars, presupus a fi de Houdon, și o coloană de bronz cam de 60 de cm, pe un soclu din același metal, cu două reliefuri rotunde. “Ghici ce reprezintă și cine e autorul?”. N-am putut să răspund. “Este portretul unei prințese și autorul este Brâncuși, sculptorul român, un om foarte original. N-ai vrea să-l cunoști?”

Ciudata operă îmi stârnise curiozitatea, și după câteva zile ne aflam amândoi într-o curte prăfoasă, cu ateliere de lemn cu uși deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment și câțiva bărbați cu cu tichie de hârtie pe cap, lucrând, sumar îmbrăcați. În fund pe stânga, era atelierul lui Brâncuși. Ne aștepta. El ne-a deschis ușa. Doi ochi mici, albaștri, mi-au sfredelitdin umbra orbitelor adânci. Șiretenie, bănuială și o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit.

„Vra să zică, ești fata lui Barbu Delavrancea... mda... și cânția la pian frumos, dar nu de ale noastre”.

„Acelea nu sunt pentru pian, dar știu toate jocurile noastre țărănești, și când le joc nu mă întrece nimeni”.

Întrasem în casă. Cu pereți dați cu var, și o imensă vatră unde atârna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă tăiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuși mă examina fără indulgență. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mâinile agere. De pe diferite polițe de cărămidă, văruite și ele, se înălțau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, și pe un scrin niște pepeni ovoidali, din același metal, luceau atât de tare încât mi s-a părut că le aud vibrația de violoncel. N-am putut să mă stăpânesc, și am spus:

„Ce vii sunt!”

Brâncuși a surâs. Dintr-odată eram mai apropiați.

„Da, le șlefuiesc cu mâinile, luni de zile, până sunt însuflețite. Ãsta e portretul unei domnișoare”. Și mi-a pus degetul pe unul din pepeni pe care apărea apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic.

În fața mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuși m-a întrebat:

„Ce zici de asta, îți place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz și ai să mănânci ciuperci pregătite de mine”.

Am privit, și în urechi mi-a răsunat de departe un glas răgușit. „Cucurigu gagu, cântă cocoșul”, am răspuns. Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs malițios:

„Bravo! Nimeni nu a simțit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greșit. Dumneata îmi dovedești că am izbutit. Îți mulțumesc... Am să-ți pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă și să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spune-mi, cum de ai ghicit?”

„Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente, pentru auzul meu, cu intervale de quartă ale strigătului de cocoș.”

Brâncuși era mirat. Se îmblânzise. Îmi arătă niște cuțite făcute de el, vătraie și alte fierării ieșite din mâna lui, foale mari atârnate la vatră, și la urmă, un caiet de schițe de o mare siguranță tehnică. Era vesel ca un copil care-și arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărțit după ce am hotărât ziua dejunului. Am plecat bucuroasă. Se știa că Brâncuși nu primea ușor în intimitatea lui. (…)”.

Mai departe este ușor de ghicit. Cei doi s-au întâlnit și au mâncat ciuperci și mămăliguță, după care suspinau toate coconeturile de sânge albastru din Paris. Norocul său a fost că a ghicit că acela e cocoșul.