Se întâmpla în octombrie-noiembrie 1994. Aveam să mă întorc, peste trei ani, cu un bulk carrier, underway to Indochina. Numa’ că de data asta venisem cu avionul și eram în vacanță. Să mă vedeți mereu dacă vă mint dacă nu eram în concediu. Asa eram io, mi-a zis o veche prietenă, mai ciudățel. Ca s-o citez exact: „Erai, așa, un fel de Făt Frumos, mai autist”. Pur și simplu am stat opt zile, singur, de capul meu, în orașul lui Benazir Bhutto. By the way, i-am văzut și casa defunctei. Mă rog, acoperișul, că gardu’ avea fo zece metri. Nici azi nu-mi explic prea bine de ce am făcut asta. Mă gândisem io la o afacere, ceva, da’ n-a ieșit. Am ales întotdeauna să merg în locuri în care alții nici nu s-ar gândi că ar putea ajunge de bună voie. Face the unknown…

 

Maceta și sikh-ul răspopit

 

Și, da, m-am simțit bine printre grăitorii de urdu. Chit că toți credeau că-s rus și-mi ziceau Sasha. Acolo mi-a luat un pakistanez un dolar să mă urc pe un dromader și doi ca să mă dea jos. Am văzut cum o mangustă halește o cobră pe un trotuar, în apropiere de Zainab Market, un fel de Piața Obor la puterea a zecea. Am băut sucul unei nuci de cocos pe care tipul care mi-a dat-o pe câteva rupii a decalotat-o cu o macetă, din două mișcări, de-am crezut că rămâne fără dește.

M-am împrietenit, întâmplător, cu șeful centralei electrice a metropolei care numără, cu suburbii cu tot, fo doișpe milioane de suflete. Am mâncat cu el sus, pe acoperișul lui Awary Tower, cel mai înalt hotel din Karachi. Era un sikh. Da’ răspopit, că nu purta turbanu’ ăla caraghios. Era cât pe-aci să ajung și în Lahore, un fel de Sinaia a lor, că mă ducea moca acolo un pilot român, că era la Karachi o comunitate de piloți și stewardese de la Tarom care erau detașați la o companie aviatică internă pakistaneză. Da’ n-am mai ajuns că m-am îmbătat, seara, cu stewardesele, într-o cameră de la Pearl Continental Hotel.

 

Din Karachi pân’ la Mizil

Când m-am întors cu fo douăj de kile de piese din onyx vameșul de pe Otopeni și-a făcut cruce. Cre’ c-am împărțit, ca la pomană, și în redacția EVZ și prietenilor și gagicilor care prezentau oarece interes câteva zeci de scrumiere, coliere, brățări și ouă din onyx verde. Că la ei onyxul e cam ca gresia la noi. Mă știe lumea cum îs, generos 🙂 După ce m-am repatriat, o lună jumate mai târziu, m-am îmbarcat pe un vapor și am plecat spre Philadelphia. Another story, the same man. Aveam 25 de ani.

În concluzie, fusei de trei ori la Karachi. În Mizil fusei doar o dată, în august 2013, și am stat fix 175 de minute, ca Geo Bogza. Da’ și acolo mi-a plăcut.
By the way, voi, ăștia mai purii – că precis sunt și cititori care pe atunci nu învățaseră încă mersul biped sau nu schimbaseră dinții de lapte – unde v-ați făcut concediul în 1994?

Te-ar putea interesa și: