România cunoaște o perioadă încărcată din punct de vedere politic, cauzată atât de situația internă, cât și de cea externă. Paradoxal, alianțele care se fac și se desfac pentru anul electoral viitor sunt parte a normalității din orice democrație, care pot oferi șansa unei stabilități de viitor.

Asta cu condiția ca liderii partidelor să învețe lecția „Revoluției glorioase” din Anglia secolului XVII, când s-a consfințit nu doar echilibrul dintre monarhie și parlament, cât mai ales miza democrației reprezentative: evitarea clivajului social sau chiar a războiului civil. Asta pentru că scopul de a desemna parlamentari nu este ca majoritatea formată să ignore minoritatea, ci ca cele două să negocieze pentru asigurarea păcii sociale.

În acest context, se vorbește la noi despre două formule de alianțe sau coaliții politice, una existentă (PSD-PNL) și una în pregătire (USR-PMP-Forța Dreptei).

Prima dintre ele nu este neapărat abuzivă, dacă ne gândim la formula USL din 2012. Diferența constă în lipsa inamicului, care atunci era întruchipat de Traian Băsescu. Astăzi, cele două partide au doar provocări și responsabilități, deși anunțata „rocadă” a premierilor ar fi un succes al negocierii și maturității. În plus, cu toate bâlbele pe unele domenii, formula guvernamentală actuală poate asigura necesara stabilitate, adică o continuitate a proiectelor de politici publice demarate.

Singurele cabinete cu succes incontestabil din 2000 până azi au fost cele conduse de Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta. Adică cele care s-au aflat în funcție vreme de aproape 4 ani. Singura provocare pentru cei doi va fi anul 2024. Din punct de vedere sociologic, suma părților este în acest caz mai mică la urne decât agregarea celor două scoruri.

Mai simplu spus, voturile unei alianțe PSD-PNL va fi mai mic decât adunarea celor două scoruri ale partidelor ce ar candida separat. Asta pentru că alianțele capacitează alegători indeciși când au un adversar, ceea ce nu e cazul. În plus, din electoratul liberal autentic, atât cât a mai rămas, o parte a rămas consecventă mesajelor promovate ani de zile împotriva „ciumei roșii”. Ideologic, cele două structuri nu sunt deloc atât de diferite, sunt partide conservatoare, cu subtile diferențe în politica economică, însă insuficiente pentru a bloca o colaborare.

Din punct de vedere politic însă, nu se știe dacă PNL de azi va fi același cu PNL de peste un an, dacă puternica grupare a fostului PD va prelua oficial frâiele și va intra cu „greii” în Guvernul Ciolacu. Asta pentru că tradiția luptei cu PSD a foștilor „băsiști” e mai puternică decât a vechilor liberali, dacă ne gândim la coabitarea neoficială din 2007-2008 sau de perioada 2011-2014. Scenariul ar putea izola PSD chiar la guvernare fiind, lăsându-l pradă atacurilor celei de-a doua coaliții și chiar a partenerilor, care s-ar ralia ușor discursului opoziției.

Cea de-a doua alianță politică e anunțată deja de câteva luni: după ce l-au respins pe Ludovic Orban ca premier, în alianța cu PNL din decembrie 2020, cei de la USR îl îmbrățișează azi pe liderul unei grupări având circa 10 parlamentari plecați din fostul partid. Mai mult, acestei formule are mari șanse să i se alăture și urmașul său de la Victoria, Florin Cîțu, cel pe seama căruia USR a pus ruperea coaliției. Deh, interesul poartă fesul. Lângă acest mix ciudat vine acea parte din fostul partid rupt de Traian Băsescu și Elena Udrea din PD, adică PMP, condus de Eugen Tomac.

Analizându-le pe rând, se constată multe elemente de separare. Ludovic Orban și cei din jurul său au 2 teme majore de discurs (atac la actuala coaliție și la PSD, asumând un discurs nouăzecist libertarian în plan economic și greu de argumentat), lipsindu-le însă structurile locale atât de necesare în alegeri. USR e partidul „noului proletariat” sau al „corporatiștilor” (oameni cu conștiința apartenenței la o clasă socio-profesională și convingeri civice, determinați să "schimbe lucrurile", chiar dacă nu prin revoluții sângeroase, limitându-se momentan la discursul urii, segregării și cătușelor).

În ciuda acestei facile generalizări, trebuie admisă legitimitatea celor circa 10 procente ale celor care și-ar dori o dezvoltare mai rapidă, deși curentele ideologice sunt adesea contradictorii în interior, iar elanul a scăzut după ajungerea la putere, atât local, cât și central, unde lipsa experienței și-a spus cuvântul. PMP este partidul care a ratat „la mustață" parlamentul, dar a reușit o decentă reprezentare locală, participând la alianțe în consiliile locale cu toată lumea, în schimbul „principiilor mișcării populare”, desigur; așadar, mica formațiune a lui Tomac, aflată în disoluție și urmare a conflictului intern, reprezintă cam tot ceea ce USR critică.

La rândul său, USR rămâne partidul „de tip nou”, opus structurii grupării lui Ludovic Orban, înconjurat de politicieni cu state vechi. Toți aceștia pot negocia lesne cu PMP, deși au luptat la baionetă cu Traian Băsescu și urmașii săi, opunându-se chiar fuziunii din 2014 din PNL și PDL.

În loc de concluzie, ar merita subliniat că stabilitatea e importantă, însă capcana erodării la putere a PSD va fi speculată de „greii” fostului PD, dacă aceștia se vor instala în guvern, în vreme ce a doua alianță, anunțată deja în jurul lui Nicușor Dan la București, are șanse mici de trăinicie, din multele cauze evocate mai sus.