Clujul, ca și Viena la 1900… Parfumul mirosului propriilor vânturi.

Aceștia sunt ”impactații”,  milioanele de oameni, pe care nu i-a întrebat nimeni, niciodată, dacă sunt de acord cu ceeace s-a hotărât pentru ei.  În țara noastră acest sentiment este cu atât mai frustrant, cu cât și cele câteva referendumuri au fost falsificate de mai marii vremii, cei care le-au și organizat…Mai adăugați decizii secretizate (!!!) sau legi dictate de la Bruxelles, Paris, sau alte capitale a unor țări obișnuite să dicteze peste popoarele devenite, de-a lungul istoriei, propriile lor colonii, și veți avea imaginea unui Paradis derizoriu al timpului și al clasei stăpânitoare de azi. Sloganul ar putea fi, deci, ”Impactați din toate țările, uniți-vă”!

Citesc o știre despre organizatorii mizeriei UNTOLD, care spun că anul 2023 va aduce în line-up-ul festivalului trupe care vin pentru prima dată în România, o poveste nouă, personaje noi și multe alte surprize: creatorii experienței UNTOLD vor transforma cei peste 235.000 de metri pătrați din Parcul Central din Cluj-Napoca într-o lume a diversității genurilor muzicale, care include live act-uri, show-uri ale celor mai cunoscuți artiști din cultura EDM, techno, tech-house, deep-house, house, trance, hip-hop, pop, drum’n’bass, trap, dubstep, trip-hop și multe altele.

O altă nouă nenorocire va paraliza estetic și sonor tot centrul orașului. Numai cine nu trăiește aici poate fi liniștit la o astfel de veste.

Cu toate astea, marea majoritate a locuitorilor orașului nu și-au exprimat niciodată prin vreun fel de consultare publică, nici acceptul, nici dorința ca orașul să fie folosit de niște ”băieți deștepți” în interesul propriului buzunar. Noi, ”impactații”, n-avem nici un cuvânt.

Când pare că totul este pierdut într-un oraș care cultivă de ceva timp cu precădere derizoriul, apar, totuși din acest neant câțiva oameni care aleg să trăiască și să și facă afacerile altfel.  Ana-Maria și Adrian Dragoș au realizat în centrul Clujului un concept deosebit de tot ce se întâmplă azi în România. O curte interioară transformată într-o terasă mediteraneană iar jur împrejur spații cu iz de ”vecchio”,  numai bune pentru un concept cultural de ”dinner & live music”. E una să-ți vibreze pieptul de la bașii descreierați de la Untold, pe care sute de tineri mai mult sau mai puțini drogați dau din cap, și alta să asculți trubaduri din Spania și să guști din preparatele maestrului bucătar  Julio Quintanar - un omagiu adus  lui don Quijotte de la Mancha.

Da Pino, probabil unic în România de azi,  pregătește experiențe autentice, culese și aduse din bazinul Mării Mediterane, dedicând pe rând, câte o lună, diverselor culturi culinare. Lună de lună, în fiecare weekend, vor veni aici invitați din regiunile abordate, care să aducă cu ei tradiții și rețete, ingrediente specifice de cea mai bună calitate, muzica locului, povești despre oameni, cultură și locuri.

Mai există, din fericire pentru ”impactați”, și astfel de proprietari de restaurant, oameni care și-au asumat o ”misiune”. Aceea de a construi și un mediu de dezvoltare personală, de descoperire și cultivare a mentalității și life style ului, cu accent pe aspecte de cultură generală, gastronomie, oenologie, muzică. Prin găzduirea în încăperile restaurantului lor, Oberjin, într-un cadru de cină specială, a  recitalurilor de muzică și existența unui ”salon de povești” se va reaprinde  dorința către rafinamentul cultural. Va fi o selecție atentă de invitați, ingrediente, produse și preparate, elemente și notiuni de lifestyle, cultură și artă, recitaluri de cameră, operă, în grădină,  și restaurant, propunând artiști străini, care să ilustreze într-un mod autentic și rafinat cultura pe care o reprezină. De asemenea, pentru o imersie și mai adâncă în specificul serii, momentele muzicale vor fi completate de o serie de proiecții video tematice, cu lucrări ale artiștilor celebri din culturile respective, urmate de un Social Lounge în care invitații serii stau la un pahar de vin cu mesenii în povești despre muzică și artă, locuri de vizitat și experiențe de trăit.

Personal, de multă vreme nu mai ies seara la nici un restaurant, dar ideea că un astfel de loc există, mă face să mă simt confortabil. Faptul că există un mediu ambiant propice discuției, schimbului de idei la un anume nivel, e un câștig nesperat pentru un oraș. Existența unei Fundații Culturale - gîndită și realizată care să susțină creativitatea autentică, îmbinată cu esențiala cultivare a ospitalității este, cred, cheia care va salva orașele (mai ales cele cu tradiție istorică), de avalanșa de așa-zise ”festivaluri penibile, care distrug azi centrele orașelor.

Mai ales că acest fapt se petrece într-un Cluj actual delabrat, ucis de populism și hărtănit de șacalii imobiliari ”acceptați” tacit, și de alte orientări arghirofilo-politice.  Paradoxal, Clujul de azi aduce cu Viena anilor 1900, despre care atât de frumos scrie Hermann Broch, o Vienă căzută în inconsistență, încercând să refacă romantismul, într-o epocă în care nu se găseau soluții; iar la Cluj, ca și în Viena de atunci, o androginie creatoare nu poate fi asumată de cei câțiva băieți de la țară, cu o cultură precară, care îl conduc. Problema este, totuși, de cultură, a unei trăiri care ține de istorie, de civilizație și de civilitate. Este momentul când ordinea a murit, când tot ce contează este banul, puterea și lăcomia. Bine spunea Livius Ciocârlie, după ce a văzut Viena anilor 1900 prin ochii lui Hogo von Hofmannstahl și Broch - ”… când ordinea a murit, dar zidurile mai sunt în picioare, muribunzii pot încerca s-o însuflețească cu viață din trecut”… Fiindcă într-un fel sau altul, orașul va fi invadat de barbari.

Ca norocul, nu sunt știri, multe ca acelea despre mizeria Untold, dar nici altele despre momente de valoare din viața Clujului, care, totuși, se întamplă în ”orașul de pe Someș” - cum ar fi spus Sebastian Domozină.  În afară de TIFF regele festivităților culturale de public, apar tot mai multe evenimente valoroase prin ele însele, prin cei care le gândesc dezinteresat sau ca sursă de câștig,  dar și prin publicul pe care îl adună, cu profunde accente culturale, chiar dacă de mai mici dimensiuni, happening-uri culturale, ateliere… Clujul dă semne că s-ar trezi din mirajul evenimentelor populiste, la care politicienii zilei apar relaxați, în blugi, dorind să pară tineri, încercând în van să-și ascundă  imaginea lor adevărată, cea de participanți obișnuiți, rurali de altă-dată, la balurile de cămin cultural.

Am citit pe ”afaceri.news”, un site extrem de serios, că Universitatea Lawrence din Appleton, statul Wisconsin, a oferit, la începutul anului universitar 2022, un curs ce poate părea ciudat: studenţii sunt învăţaţi să nu facă nimic şi să se relaxeze. În primul rând, telefoanele sunt interzise la ore, iar profesorii oferă cunoştinţe axate pe „well-being”. De exemplu, se predau virtuţile mersului pe jos. Există, de asemenea, „cursuri de somn”, universitatea explicând că studenţii care dorm cel puţin 8 ore pe noapte au, în medie, o rată de succes mai bună decât cei care pierd nopţile. De asemenea, studenţii sunt încurajaţi să iasă din casă pentru 30 de minute fără telefon mobil.

Constance Kassor, profesor asociat de studii religioase, recunoaşte că nu se aştepta ca „Doing Nothing” (Să nu faci nimic), cursul pe care îl propune, să aibă un asemenea succes.

Echipa didactică a universităţii a pornit de la o constatare: într-o societate din ce în ce mai conectată, este nevoie de tot mai multă atenţie, datorată în special reţelelor sociale şi supraexpunerii la diverse „ecrane”, iar să reuşeşti să nu faci nimic chiar a devenit ceva dificil.

Această suprasolicitare modernă are consecinţe asupra psihicului studenţilor. Cursul este conceput „ca o modalitate de a le oferi studenţilor spaţiul necesar pentru a încetini puţin ritmul, iar speranţa noastră este că apoi vor putea să aplice acest lucru în tot restul vieţii lor”, spune Constance Kassor pentru revista „TIME”.

Ce așteaptă societatea noastră de la acești tineri care ”se deconectează” și se ”odihnesc” cu telefonul într-o mână și cu joint-ul în cealaltă, dând ritmic din cap, la concerte de tip ”Untold”, Neversea”, ș.a.m.d.?  Greu de spus. Eu pot doar să opiniez. O uriașă mare masă de manevră. Cu tot ce presupune ea. Mană cerească pentru crasul populism în care se bălăcesc tot mai incompetenții politicieni din România.

Nu știu câtă eficiență va avea programul extraordinar al Universității din Wisconsin, dacă și în cât timp tinerii vor reveni la adevăratele valori  ale culturii. În orice caz, pe filmările pe care le-am văzut la sărbătoarea Spaniei din minunatul spațiu de la ”Da Pino” din Cluj am putut vedea suficient de mulți tineri, decent îmbrăcați, veniți acolo pentru a aduce un omagiu Spaniei, cu bucătăria ei, muzica, cu Salvador Dali și Don Qijotte, spațiu cultural al unei țări care învinge și azi timpul și timpurile, spațiu care i-a fascinat pe mulți scriitori, între care și celebrul Ernest Hemingway, care a dăruit Lumii, nemuritorul roman ”Fiesta” și ” Cui îi bate ceasul”.

M-aș bucura ca această generație inteligentă, s-o recunoaștem -, căreia așa-zisa evoluție a lumii, (realizată prin involuția clasei ei politice!) - ajunsă să se drogheze la festivalurile de zgomot, sau să distrugă capodopere ale artei în marile muzee -, să părăsescă drumul pe care merge acum,  prinsă în ambiguitatea fenomenelor politice și sociale care au subjugat lumea adevăratelor valori. Pe politicienii de speță din ce în ce mai joasă, nu cred că ne putem bizui. Fiindcă, parafrazându-l pe Auden, care cita un proverb islandez, spunând că fiecărui politician îi place mirosul propriilor bășini, ei nu se vor opri în a-și înstăpâni pe cei care îi mai cred, prin metode simple, golite de orice urmă a valorii, agramate, zgomotoase, aculturale…

O vor face exploatând acel fel de ambiguitate de neevitat, prezentă chiar și în mintea celor  - din ce în ce mai puțini - care cred în valori ce străbat timpurile și culturile și care pare a fi de neevitat; exact așa cum nici măcar cavalerul rătăcitor n-a reușit s-o evite. Există un pasaj în Don Quijote de La Mancha a lui Miguel de Cervantes (pasaj pe care îl evidenția și Alberto Manguel - un scriitor pe care îl prețuiesc), care descrie episodul de la Calvileno, când Don Quijote și scutierul său Sancho Panza sunt păcăliți să urce, cu ochii acoperiți de o năframă pe un cal de lemn care, pasă-mi-te i-ar fi dus în zbor la vrăjitorul din Malambruno. La un moment dat, scutierul, om simplu, întreabă cum e posibil ca în zborul prin înălțimile cerului să audă vocile oamenilor de pe pământ? Lui Don Quijote amănuntul nu i se pare important, punând totul pe seama magiei în centrul căreia se află amândoi. Sancho propune să impingă legătura puțin în sus de pe ochi, să vada exact ce se petrece, dar Don Quijote îi interzice, arătând, de fapt, cât de ambiguă este chiar propria lui rătăcire…

Nimic nou sub soare: suntem și noi niște cavlaleri ai tristei figuri, care în ambiguitatea noastră lașă, nu avem curaj să ne ridicăm năframa care ne împiedică să vedem dezastrul spre care ne îndreptăm, mințiți de globaliștii care ne propun cea mai mizerabilă magie… Vom fi tot mai îngenunchiați, explicându-ni-se că totul se face numai spre binele nostru, iar mai marii care ne stăpânesc vor continua ghiftuiți să-și împrăștie și să-și savureze mirosul propriilor vânturi.