I-a venit, odată, lu’ tata, pe vremea când aveam vreo cinci sau șase ani, nu mai țiu minte exact, să mă plimbe cu barca pe balta aia, împuțită pe atunci, care se numește Cișmigiu

Lac plin de broaște și de euglene verzi. Eram mititel și-mi manifestam dorința de a călca pe urmele genitorului meu masculin, care era un ditamai căpitan-locotenent în Marina Militară.

Așa că am ajuns în ombilicul Bucureștiului cu el, în uniformă, după ce adăstase, o țâră, pe terasa Cercului Militar Național, pe acea vreme numit Casa Centrală a Armatei. Denumire prescurtată, colocvial și acronimic „CACA”. N-am stat acolo decât preț de două ciorbe de burtă pentru el și niște cârnăciori oltenești pentru mine. Apoi, am ajuns în Cișmigiu, la debarcader.

A închiriat o barcă, dar neavînd buletinul la el, a trebuit să lase ca „garanție” vestonul său cu epoleți. M-am simțit atunci precum Columb, deși habar n-aveam încă de genovezul care descoperise Indiile de Vest. Că eram, încă, la grădiniță și cultura mea navală se rezuma la o oarecare stare de flotabilitate în cada în care mă spăla mama la cur.

O altă fază mișto a fost când, ceva mai mărișor fiind, m-a dus tata la un control oftalmologic. Că, deși blond și drăgălaș, aveam un strabism congenital. Îmi cam fugea un ochi, mai ales cînd eram obosit. Doctorul, la examinare, mi-a băgat în pupile cunoscuta atropină, substanță care te face să vezi elefanții ca pe niște furnici și paianjenii ca pe niște girafe. După anamneza medicului m-a scos la plimbare pe bulevardul Aviatorilor.

Io nici măcar nu puteam suporta lumina soarelui. Și am ajuns la Muzeul Grigore Antipa. Atunci l-am vizitat prima oară. Mă rog, e o exagerare, cumva. Că io nu vedeam mai nimic cu atropina aia în sclere. Ce mi-aduc aminte e că în loc de insecte vedeam rinoceri și pe post de dinozauri zăream muște. Genială idee...

Altă chestie care mă înduioșează acu’, ajuns la vârsta senectuții – sau, mă rog, aproape de ea – e că i-am spus, cam pe la aceeași etate, că vreau să văz și io avioane. Ce vrei, eram un pici care visa să zboare... Și m-a dus la Aeroportul Băneasa unde am admirat antologicele AN 24 și Il-uri sovietice cum decolau de pe pistă. Ani mai târziu, am făcut o parte din stagiul militar obligatoriu acolo, păzindu-le. Numa’ că io, ciutan fiind, voiam să și zbor cu ele. Și tata s-a interesat dacă e vreun zbor, dus-întors, București-Constanța, că era mai scurt și mai ieftin. Norocul lui și ghinionul meu. În ziua aia nu era nicio cursă spre litoral. Așa că io am rămas consemnat la sol și el cu banii în portofel.

Iar altă amintiri care mi-au marcat copilăria sunt acelea în care m-a luat cu el pe apă. Mai întâi pe Siutghiol – sau Ghiolul Mare, cum îi spun constănțenii – pe vremea când era încartiruit la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” și avea în subordine un batalion de viitori ofițeri de marină. Atunci am plutit prima oară pe o ambarcațiune cu vele și le-am admirat bicepșii studenților care trăgeau la rame ca sclavii de pe galerele din antichitate.

Da’ cea mai teribilă aventură am trăit-o pe la nici șapte ani. Atunci când m-a luat tata cu el într-un marș cu un Dragor de Bază care avea o misiune de la Mangalia până la Sulina și retur. La dus, am borât nonstop, că nu eram, încă, obișnuit cu marea. Dar la întoarcere zburdam pe covertă, în pasul ștrengarului, ca un matelot. Mă simțeam bine, mai ales că participasem, oarecum activ, la un pescuit de rechini la travers tribord de Capul Midia. Activitate recreațională cerută de părintele meu.

Comandantul navei nu putea să-l refuze pe tata. Că el era șeful fiului său care era student la IMMB. Așa că, de fapt, se făcea cam ce spunea genitorul meu. Și aveam și un student de vardie care era ca un fel de bonă pentru mine, că mă supraveghea tot timpul să nu calc pe ceva și să-mi rup cine știe ce oase la bord, că-l omora mama dacă mă întorceam belit din „misiune”. Am prins o duzină de rechini care erau mai mari ca mine. Și dintr-unul am și mâncat până mi s-a aplecat.

Dar toate chestiile astea mișto n-o să mă facă niciodată să uit cum tata îmi turna găleți de apă în cap, la aceeași vârstă, și mai mare fiind, ca să mă dau jos din pat atunci când el intra la mine în cameră și striga ca la un pluton de recruți: „Deșteptarea!”. Și dacă nu săream din cârpe o beleam. Și nici de bătăile pe care mi le administra, de minim două ori pe săptămână, cu „bonus” în weekend, pentru diversele mele tâmpenii. C’est la vie. My life.