Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Cîntecele toamnei
Cîntecele toamnei

Cîntecele toamnei

Există un post de radio faimos pentru difuzarea în buclă a cîntecelor de Crăciun, începînd cu primele zile ale lui decembrie.

 Întîmplător, dau peste el zilele acestea și aud un realizator anunțînd, vesel, că nici anul acesta nu vor face altfel. Este, deja, o marcă a postului. Zîmbesc. Afară plouă rece. Pe calendar, nu mai e mult pînă cînd încep iarăși cîntecele cu Santa, reni, Pruncul născut, bradul și cadourile, dar dacă te uiți pe fereastră ai impresia că vremea zăpezilor și a cerului înalt este atît de departe încît te întrebi, melancolic, dacă o mai apuci. Ar prinde bine un post de radio care să difuzeze, cu încăpățînată recurență, cîntecele toamnei. Dacă aș fi dj, aș face un playlist cam așa:

Întîi, versiunea muzicală suprinzătoare Trenet – Luino pe faimoasele versuri ale lui Verlaine. Un pic jazzy, vag dansantă, această melodie pune poemul verlainian într-un pandant care-i temperează disperarea și îi subliniază nostalgia. Chanson d’automne, poem fundamental pentru întregul simbolism, învățat la școală și supus torturii comentariilor de bac, păstrează o prospețime și o savoare misterioasă chiar și la a mia lectură. Poem care cere recitarea, reamintindu- ne că poezia este incantație și nu altceva, Chanson d’automne cîntat de Charles Trenet însoțește orice plimbare cu pași afundați în frunzele însîngerate de vînturile reci ale anotimpului. Pentru francezi, poemul lui Verlaine are și o semnificație istorică: prima strofă, puțin modificată, a fost difuzată de Radio Londra cu puțin timp înaintea debarcării din Normandia, pentru a anunța o anumită rețea a Rezistenței că invazia e iminentă. Se spune că nemții s-au prins, dar, cum se știe, nu le-a fost de mare folos…

Apoi, este poemul lui Jacques Prévert, muzica lui Joseph Kosma și, musai, vocea lui Yves Montand. Tema muzicală a cîntecului Les Feuilles mortes a fost ințial destinată de compozitor unui balet al lui Roland Petit. A ajuns, însă, tema muzicală a unui film din 1945. A trecut cu totul neobservată. În 1946, Yves Montand, care jucase în film, o înregistrează în studio. Succesul este enorm. Pînă în 1950 devine șlagăr mondial, cu versiune în limba engleză. O cîntă atîția, dar tot versiunea lui Montand mi se pare imbatabilă. Există pe youtube o înregistrare dintr-un concerct a lui, de la Olympía. O găsesc supremă. Vremea în care un cîntăreț, îmbrăcat simplu, în fața microfonului așezat pe stativ, singur pe scenă, acompaniat de un pian care nu se vede (doar pian pentru o bună bucată din cîntec și apoi, vag, o orchestră deloc numeroasă) rupea pur și simplu sala. Doar muzică și vers, emoție, carismă, magnetism – fără efecte, fără batalioane de dansatori și acrobați, fără lumini demente, fără mișcări frînte ori ateltice, fără grimase, fără să dea din mîini pentru a sublinia cît e de dificil să iei bine notele înalte…Un gen de spectacol tomnatic… Montand este un uriaș al entertainmentului – cît de simplu este să cînți pe scenă cînd ești Yves Montand!

Ar urma Frank Sinatra cu Automn in New York, scris de Vernon Duke, în 1934, pentru un musical. Prefer versiunea lui Sinatra. A imprimat cîntecul în 1957, dar mi se pare excepțională versiunea din concertul ”Main Event” de la New York, din 1974. Vocea lui Sinatra, potențată de căldura unui public entuziast, spune povestea toamnei citadine cu luciri de metal rar și trist. O poveste cu oameni fericiți și nefericiți în același timp, într-un oraș fălos a cărui mîndrie sucombă sub toamnă.

N-aș omite pentru nimic în lume November Rain în versiunea originală Guns’n Roses. Vocea lui Axl Rose și chitara lui Slash. Recunonsc, aici joacă și nenumăratele amintiri ale generației mele, care în vremea de glorie Guns’n Roses avea vîrsta marilor trăiri.

Nu îmi dau seama cît este de cunoscută este o anume versiune românească a celebrului Try to remember, scris pentru un musical, în 1960, de Havrey Schmidt cu vresurile lui Tom Jones. Cîntecul a ajuns celebru cu Harry Belafonte, apoi a avut o versiune cu totul personală, în franțuzește, cu Gilbert Becaud. Versiunea românească, însă, cîntată în duet de Aura Urziceanu și Aurelian Andreescu face cu adevărat dreptate acestui cîntec minunat. Voci inegalabile, rafinate și minunat timbrate, Urziceanu și Andreescu bat orice altă interpretare cunosc a acestui cîntec.

Nu se poate nici fără „A venit toamna/ acoperă-mi inima…” . Alifantis mai degrabă decît Cornel Fugaru. Într- un fel, Alifantis face acestor versuri ceea ce face Trenet poemului lui Verlaine despre care am vorbit, în sensul că dau poezie o altă atmosferă, care, evident, nu e a ei ci a compozitorului – o atmosferă care seduce imediat pentru că aduce anvergura mare a gestului poetic la dimensiunile mici, dar atît de omenești, ale unui sentiment de toamnă.

Și de aici încolo aș lăsa lista dechisă pentru dumneavoastră…