Un editorial de Pavel Şuşară.
Când se va întreba cineva prin ce mecanisme se instituie o prezenţă constantă şi ofensivă în spaţiul public, un posibil răspuns i-l va oferi pictorul Sabin Bălaşa. Remarcat încă din deceniul şase, pentru calităţile certe ale desenului său închegat şi, oarecum, sculptural, de factură clasico-renascentistă, dar şi pentru gura sa bogată, pentru atitudinile ţifnoase, deasupra cărora planau suspiciunile unui potenţial insurgent abia stăpînit, el se aşeza organic în contextul unei generaţii care chiar a revoluţionat pictura noastră, istovită expresiv de un interminabil deceniu prolecultist. Apoi, constatînd că lupta cu exteriorul, cu ideologia oficială şi cu imperativele istoriei mici nu este deloc profitabilă, ba din contra, Bălaşa a indentificat două direcţii mari în care căutarea succesului nu avea cum să dea greş: flatarea puterii politice pînă la nivelul de la care grotescul devine stilistică şi clamarea sinelui cu o lipsă de pudoare care mergea, şi ea, pînă la înălţime amorală a spectacolului pur. Din promisiunile răzvratitului juvenil, posedat de ideal pînă la suspendarea instinctului de conservare, socializarea adultului a reţinut doar exacerbarea instinctului de conservare pînă la suspendarea oricărui ideal. Scenariul paranoic al lui Dali, de un histrionism inimitabil, în care patetismul latin şi contorsiunile maure şi-au găsit un spaţiu unic de manifestare, a fost adus de Sabin Bălaşa la nivelul unei Dîmboviţe anemice, cu debitul icnit şi cu suspine de sifon alimentat intermitent. Pictîndu-l pe Ceauşescu în ipostază mitologică, de arhetip, pur şi simplu, iar pe coana Leana în chip de îngereasă azurie, careia-i camufla ţiţele sub voalul selenar al unei androginii pe care nici măcar el n-o premeditase, vorbind incontinent pe unde apuca şi, de cele mai multe ori, neîntrebat, Bălaşa sugera, implicit, degradarea condiţiei artistului, alături de aceea a întregii societăţi româneşti.
După 90, cînd mulţi pictori de curte au rămas descumpăniţi, iar unii dintre ei nu şi-au mai revenit nici pînă astăzi, întrebîndu-se încă, asemenea lui Lefter Popescu, de ce modelul lor unic a fost martirizat prematur la Tîrgovişte, Sabin Bălaşa s-a repliat cu o viteză uluitoare şi a identificat acele frustrări îndelung înăbuşite înainte de 89, dar pe cale de a se exorciza acum prin supapele puterii economice. Şi uite-aşa, s-a pus el să picteze kilometri de pereţi, stanze pseudoraphaelite la Snagov, aule la Iaşi, amfiteatre la Bucureşti etc. etc. Şi peste tot, amazoane albastre, inorogi zburători, Pegaşi necălăriţi, mari aglomerări de formaţiuni nebuloase cirus, mantii umflate degeaba, fără ploaie, fără vînt.
Astfel, după mai bine de cincizerci de ani de pictură în legea lui şi de expunere în prim planul vieţii publice româneşti, după ce a vorbit epopei, a scris romane, s-a pus alături de Leonardo, de Raphael, de Picasso, de Ceauşescu, de Leana, de Dulea, de Suzana Gâdea, de Irinel Columbeanu, de rectorul ASE-ului bucureştean şi de cel al Universităţii din Iaşi, de Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, de Petre Roman şi de alţii, şi de alţii, şi de alţii, o întrebare se naşte inevitabil. Dacă, în toţi aceşti ani, Sabin Bălaşa nu s-a expus, de fapt, pe sine şi nici n-a degradat pictura, ci a identificat doar punctele noastre slabe, fisurile noastre culturale şi morale, şi apoi a rîs homeric, bătîndu-şi joc de endemica noastră incapacitate de coagulare. Şi-a batut joc de Ceauşescu şi de Leana, de Dulea şi de Suzănica, de pictură şi Uniunea Artştilor Plastici, de oamenii cu bani şi fără cap, de instituţiile bugetare şi de toate centrele de putere şi de influenţă?
Fiindcă atunci cînd îl pictezi pe Ceauşescu albastru şi pe Leana rece, apoi eşti felicitat şi plătit cu generozitate pentru asta, cînd primeşti aproape un milion de dolari pe cîţiva pereţi pe care i-ai semnat la Snagov, nu denunţi, de fapt, insolenţa ta de a te mişca în anticamera puterii sau de a cere o asemenea sumă, ci, în mod categoric, prostia celui care intră în joc şi a celui care ţi-o oferă. Şi cum puterea şi-a acceptat imaginea, iar milionul de dolari a fost oferit, Bălaşa a putut să-şi ducă, cel puţin în aceste cazuri, demonstraţia pînă la capăt. Însă capătul acesta este trist şi falimentar pentru viaţa publică românească.
Recomandările noastre
