Atunci când ne întrebăm „Cine conduce lumea?“, adoptăm, de obicei, noțiunea standard că actorii în afacerile internaționale sunt statele, în special marile puteri, și luăm în considerare deciziile lor și relațiile dintre ele. Aceasta nu este neapărat un lucru greșit. Dar ar fi bine să nu uităm că acest nivel de abstractizare poate fi și puternic înșelător.

Într-un eseu (re)publicat anul acesta (și) în România, la Editura Litera, în traducerea lui Doru Căstăian, profesorul de lingvistică și filosofie Noam Chomsky încearcă să schițeze harta politicii mari, hartă de pe care politicienii sunt dați la o parte de corporații și imperii financiare particulare.

Dăm cuvântul lui Noam Chomsky:

Statele au, desigur, structuri interne complexe, iar alegerile și deciziile conducerilor politice sunt influențate puternic de concentrările internaționale de putere, în timp ce populația este adesea marginalizată. Acest lucru este adevărat chiar și pentru cele mai democratice societăți și, evident, pentru celelalte.

Manufacturierii și negustorii Angliei

Nu ne putem face o idee corectă despre cine conduce lumea dacă îi ignorăm pe cei pe care Adam Smith îi numea „stăpânii omenirii“: în zilele sale, manufacturierii și negustorii Angliei; în zilele noastre, conglomeratele multinaționale, instituțiile financiare uriașe, imperiile comerciale și altele asemenea.

Tot urmându-l pe Smith, este înțelept să fim atenți la „maxima odioasă“ căreia îi sunt dedicați „stăpânii omenirii“: „Totul pentru noi, nimic pentru ceilalți“ – o doctrină cunoscută, de altfel, și sub numele de luptă de clasă înverșunată și neîncetată, adeseori disproporționată, în mare parte în detrimentul populației țării de origine și a lumii.

În cadrul ordinii globale contemporane, instituțiile stăpânilor dețin o putere enormă, nu doar în arena internațională, ci și în statele lor de baștină, pe care se bazează pentru a-și proteja puterea și pentru a furniza sprijin economic printr-o largă varietate de mijloace.

Oamenii sunt luați în considerare doar accidental

Atunci când ne gândim la rolul jucat de stăpânii omenirii, privim către priorități ale politicii de stat, cum este Parteneriatul Trans‑Pacific, unul dintre acordurile privind drepturile investitorilor denumite în mod eronat „tratate de liber schimb“ în articolele de propagandă și în comentarii.

Aceste priorități sunt negociate în secret, împreună cu sutele de avocați corporatiști și de lobbyiști care scriu detaliile esențiale. Intenția este de a le adopta, în cel mai bun stil stalinist, prin proceduri „de urgență“, menite să blocheze discuțiile și să permită doar alegerea între „da“ sau „nu“ (aici, „da“).

Cei care scriu tratatele se descurcă, în general, chiar bine, ceea ce nu este deloc surprinzător. Oamenii sunt luați în considerare doar accidental, cu consecințe care pot fi anticipate cu ușurință.

Cea de-a doua superputere

Programele neoliberale ale precedentei generații au concentrat bogăția și puterea în mâinile unui număr de oameni mai mic ca niciodată, subminând funcționarea democrației, însă au creat, de asemenea, opoziție, în special în America Latină, dar și în anumite centre de putere globală.

Uniunea Europeană (UE), una dintre cele mai promițătoare construcții postbelice, a avut de suferit din pricina severelor programe de austeritate din timpul recesiunii, condamnate până și de economiștii Fondului Monetar Internațional, chiar dacă nu și de actorii politici ai FMI.

Opinia unui director de la Paris

Democrația însăși a fost subminată, în timp ce luarea deciziilor a alunecat spre birocrația din Bruxelles, cu băncile din nord întinzându-și umbra asupra procedurilor acesteia.

Cele mai importante partide, atât de stânga, cât și de dreapta, au pierdut rapid membri. Directorul executiv al grupului de cercetare Europa Nova, cu sediul la Paris, a atribuit această debusolare generală „unei stări de furie și de neputință în fața trecerii, în mare măsură, a puterii reale de a modela evenimentele de la conducătorii politici (care, cel puțin în principiu, sunt supuși politicilor democratice) spre piețe, instituții ale Uniunii Europene și corporații“, destul de în acord cu doctrina neoliberală.

Procese similare au loc în Statele Unite, din motive oarecum similare, o chestiune semnificativă și îngrijorătoare nu doar pentru țară, ci, din pricina puterii americane, pentru întreaga lume.

Opoziția tot mai semnificativă la asaltul neoliberal semnalează un alt aspect crucial al convenției standard – lasă deoparte publicul, care refuză adeseori să accepte rolul aprobat de „spectator“ (mai degrabă decât de „participant“) pe care i-l conferă teoria democratică liberală. Acest tip de nesupunere a fost dintotdeauna preocuparea claselor dominante.