Recent, publicația germană Der Spiegel a publicat un interviu foarte interesant cu unul dintre liderii curentului neoconservator din Statele Unite, e vorba de istoricul și analistul de politică internațională Robert Kagan.

Nu vă lăsați induși în eroare de etichete, neoconservatorii sunt adversari ireconciliabili ai președintelui Donald Trump. În ceea ce îl privește pe Robert Kagan, el și-a făcut debutul în politică în Administrația Reagan, unde a scris discursuri pentru secretarul de stat George P. Shultz. A fost, de asemenea, membru al Departamentului Statelor Unite pentru planificarea politicilor de stat, iar între 1986 și 1988 a lucrat în Biroul Departamentului de Stat pentru Afaceri Interamericane. Peste ani, Kagan a trecut, însă, în tabăra democrată, activând în administrația democrată a lui Barack Obama.

Mai precis, din 2011, Kagan a fost membru în Consiliul de politică pentru afaceri externe al Departamentului de Stat de 25 de membri sub secretarii de stat Hillary Clinton și John Kerry. Nu a abandonat nici colaborarea cu republicanii neoconservatori. În timpul campaniei prezidențiale din 2008, Kagan a fost consilierul pe probleme de politica externă al răposatului John McCain (mare adversar al lui Trump), care era pe atunci candidatul Partidului Republican la președinția Statelor Unite. De altfel, viziunea de politică externă a lui Robert Kagan este total opusă celei promovate de Donald Trump.

„În 2008, Kagan a scris un articol intitulat „Neocon Nation: Neoconservatism, c. 1776” pentru World Affairs, care descrie principalele componente ale neoconservatismului american ca o credință în necesitatea aplicării moralei americane pe scena mondială, sprijin pentru acțiunea suverană și individuală a SUA pe scena internațională, promovarea libertății și a democrației în alte țări, credința în hegemonia americană, încrederea în puterea militară a SUA și o neîncredere în instituțiile internaționale”, notează Wikipedia.

Am făcut această lungă prezentare a lui Robert Kagan pentru a vă oferi posibilitatea să decodificați în cunoștință de cauză mesajele sale. Și ar mai fi ceva de adăugat, jurnalistul René Pfister de la Der Spiegel conduce discuția în așa fel încât săi dea posibilitatea lui Kagan să desființeze politica externă a lui Trump. Iar Kagan, evident, nu dă înapoi. În ce privește retragerea trupelor americane din Siria, analistul nu crede că Trump a fost interesat de soarta kurzilor sau de faptul că Rusia și Iranul își întăresc influența în Orientul Mijlociu.

„Trump operează cu presupunerea că poporul american va susține ideea de a ieși din Siria, indiferent de consecințe. Șiâ probabil are dreptate. Cel puțin, eu nu am auzit un urlet public (cu privire la această decizie)”. Mai mult, politologul american spune că și unii dintre candidații la nominalizarea Partidului Democrat pentru proximele alegeri prezidențiale sunt adepții retragerii SUA din aceste războaie fără sfârșit: ”În ceea ce privește politica externă, nu văd o mare diferență între Trump, Elizabeth Warren și Bernie Sanders. Toți trei doresc aplauze pentru că ne aducem soldații acasă din Orientul Mijlociu. Cred că Joe Biden are o perspectivă diferită doar pentru că este o relicvă a unei epoci anterioare a politicii externe americane”.

Cât privește criticile venite din partea unor lideri ai Partidului Republican la adresa actualei administrații, Kagan spune că Trump nu-i va lua prea mult în seamă. „În general, președintele nu crede că oamenii din conducerea republicană au vreo influență asupra alegătorilor republicani. Trump a candidat „împotriva” Partidului Republican în 2016 și a câștigat”. De asemenea, analistul american e de părere că e puțin probabil ca republicanii să voteze procedura de impeachment pentru a pune capăt mandatului lui Trump. ”Dacă o fac, motivul cu siguranță nu va fi politica externă a lui Trump. Republicanii se vor despărți de președinte dacă vor avea impresia că, în nebunia lui, trage partidul în prăpastie.

Dar nu suntem încă acolo”. Cât privește posibilitatea ca Uniunea Europeană să ia locul SUA în Siria, Kagan nu crede că așa ceva e posibil. „Poate mi-a scăpat mie ceva. Dar până acum, nu văd că europenii să insiste să trimită soldați în Siria. (…) Oricât mi-aș dori să fie implicați europenii, am un mare scepticism că sunt cu adevărat capabili să-i înlocuiască pe americani. Sunt probleme cu logistica și materialele militare, dar este vorba și despre chestiuni fundamentale. Sunt europenii cu adevărat gata să plătească prețul moral pentru a deveni o putere intervenționistă din punct de vedere militar?

Pentru că asta înseamnă să omori oameni și printre victime să fie și civili nevinovați, deoarece greșeli se fac în fiecare război. Germanii s-au transformat într-un popor pașnic, civil, după al doilea război mondial. Nu cred că vor să suporte această povară”. Și mai e ceva, potrivit lui Kagan. Declarații precum cele făcute de președintele CDU și ministrul apărării din Germania, Annegret Kramp-Karrenbauer, care a propus asigurarea unei zone de protecție în nordul Siriei cu trupele europene, stârnesc neliniște.

“Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a avut întotdeauna problema că este prea mare pentru Europa. Un element cheie al păcii europene după cel de-al Doilea Război Mondial a fost garanția de securitate americană, care i-a asigurat pe toți vecinii Germaniei că orice avea să se întâmple, Germania nu va redeveni un pericol. Acest lucru a permis Germaniei să aibă acest mare succes economic, fără a-și speria vecinii. Odată ce Germania a fost unificată, a devenit cea mai mare economie din Europa, cel mai mare teritoriu din Europa și cea mai mare populație din Europa. Cu asta, desigur, vine potențialul de a fi cea mai mare putere militară din Europa. (…) Există anumite condiții obiective care readuc întrebarea germană.

Puteți vedea deja gelozia altor țări cu privire la dominația Germaniei asupra economiei europene și resentimentele pe care le creează. Dacă scoți angajamentul american din ecuație, iată scenariul de care mă îngrijorez: vecinii Germaniei (…) vor începe să privească Germania cu nervozitate și vor începe să elaboreze politici economice menite să îi elibereze de hegemonia germană. Acest lucru va crea, la rândul său, resentimente în Germania. (...) Cred că trebuie să fii un optimist incorigibil pentru a crede că Europa va rămâne stabilă și pașnică fără sprijinul Statelor Unite”. Cu alte cuvinte, asemănările pe care le face președintele francez Emmanuel Macron între situația actuală și anii 30-40 ai secolului trecut pot avea și o altă cheie. Nu „ciuma populistă” aduce norii războiului deasupra bătrânului continent, ci renăscuta ambiție a Germaniei de a pune bazele unui imperiu european care să-i permită să devină o putere mondială.