Adâncirea crizei a început să ducă la comparații cu Marea Depresiune Economică din anii 1929-1933, și în mod inevitabil au apărut și comparațiile cu Al Doilea Război Mondial. Raportându-se la evenimentele de atunci, sunt mulți cei care anticipează izbucnirea unui nou conflict militar de amploare în anii următori.

Fostul director al Fondului Monetar Internațional, Dominique Strauss-Kahn, a fost unul dintre cei care au avertizat că pomparea de bani în sistemul financiar fără o reformare prealabilă a acestuia ar putea duce la ”revolte sociale, care vor amenința democrația și, în unele cazuri, ar putea conduce chiar la război”. Grecii se așteaptă la război civil Nouriel Roubini, laureat al premiului Nobel pentru economie, declara în septembrie 2011 că politicile de austeritate aplicate în prezent ne-ar putea conduce la același rezultat ca în anii ’30. ”Riscăm să facem exact aceeaşi greşeală ca în timpul Marii Depresiuni, când am retras stimulii financiari prea devreme”. Acest lucru ar putea duce, în opinia sa, la instabilitate politică și socială și în final chiar la conflicte militare. Ministrul de finanțe polonez Jan Vincent-Rostowski a fost chiar mai direct, spunând că dacă nu este salvată acum zona euro există pericolul unui potențial război în următorii 10 ani. Ministrul de interne al Guvernului Papademos, demis recent în Grecia, a avertizat la rândul său că ieșirea din zona euro a țării va duce, foarte probabil, la un război civil. Este însă cazul să ne gândim la un Al Treilea Război Mondial, sau măcar la ceva apropiat de acest scenariu? Mai jos sunt cinci lucruri care aseamănă momentul actual cu cel dinaintea Marelui Război, și care ne pot duce cu gândul la cele mai rele scenarii: 1. Cea mai importantă asemănare este situaţia economică foarte proastă în care se află întreaga economie mondială. Încă din 2008, criza economică actuală a fost comparată cu Marea Depresiune, iar motivul principal pentru care cifrele nu sunt atât de proaste ca atunci este abordarea diferită din partea statelor. Acestea au intervenit cu sume uriașe în principal pentru salvarea sistemului financiar, metodă care a amortizat căderea, dar pare să fi prelungit perioada de criză. Dacă atunci economia a revenit pe plus după doar patru ani, acum se împlinesc deja   cinci de la debutul crizei creditelor sub-prime din Statele Unite, iar cuvântul de ordine este adâncirea crizei, nu ieșirea din ea. În aceste condiții, e posibil fie să ajungem la o cădere comparabilă cu cea din anii ’29-’33, fie să avem parte de una mai blândă, dar pe o perioadă mult mai lungă. În oricare din cazuri, efectele asupra nivelului de trai al populației sunt dintre cele mai dure. 2. Îndatorarea excesivă a țărilor este o altă asemănare. În anii 1924 și 1933, Germania a fost nevoită să emită bonduri internaționale pe o perioadă de nu mai puțin de 59 de ani, pentru a acoperi despăgubirile stabilite de Tratatul de la Versailles, în urma Primului Război Mondial. Ulterior, plățile au fost suspendate după venirea la putere a partidului nazist, însă ele au fost reluate în anii ’50, iar ultima plată a fost făcută tocmai în octombrie 2010. La rândul lor, Franța și Marea Britanie aveau datorii uriașe acumulate în perioada Primului Război Mondial, ceea ce a făcut ca recesiunea economică să le surprindă incapabile de a reacționa într-o manieră satisfăcătoare. În prezent, îndatorarea excesivă se manifestă la toate statele mari, iar eforturile făcute pentru a-și salva sistemele bancare la începutul crizei le-ar putea pune în imposibilitatea de a mai lua astfel de măsuri în cazul unei înrăutățiri a situației. 3. Tipărirea de bani în exces se manifestă și acum, la fel ca și atunci. Este drept că acum lucrurile îmbracă, cel puțin pentru moment, o altă formă. În perioada interbelică banii alimentau o inflație galopantă, fiind cunoscut exemplul prețului la pâine din Germania, care ajunsese în 1923 la 200 de miliarde de mărci, în timp ce o pereche de pantofi costa 32 de trilioane de mărci. În perioada mai recentă, mai ales începând din 2009, banii emiși de băncile centrale au ajuns să alimenteze piețele financiare. Indicele american Dow Jones era luna trecută în apropierea maximului istoric pe care l-a atins în octombrie 2007, deși lumea se află în continuare în criză. La rândul lor, randamentele titlurilor de stat ale celor mai mari economii din lume sunt la niveluri extrem de scăzute, semn că sunt cumpărate puternic. Mărfurile, la rândul lor, au cunoscut creșteri de prețuri susținute în ultimii 2-3 ani. În vremuri obișnuite, banii se mută de pe o piață financiară pe alta, în funcție de apetitul pentru risc al investitorilor la un moment dat. Faptul că majoritatea activelor sunt cumpărate masiv sugerează o abundență de bani în piețele financiare, acestea absorbind practic inflația pe care ar putea să o genereze acei bani dacă s-ar întoarce spre economia reală. 4. Creșterea prețului resurselor naturale și împuținarea acestora. La orice joc de strategie pe calculator, cel care acaparează resursele câștigă jocul. La fel este și în viața reală, iar resursele naturale au fost de cele mai multe ori cele care au stat la baza războaielor, de-a lungul istoriei. În Al Doilea Război Mondial, România a fost un punct strategic esențial pentru că furniza petrolul necesar diviziilor motorizate germane, iar extinderea frontului de răsărit până la Volga a avut același scop: ajungerea la zonele petroliere din Caucaz. În aceeași logică, Japonia, o țară insulară săracă în resurse, a atacat China în principal pentru a se putea folosi de resursele naturale bogate ale acesteia, nu neapărat pentru a-și mări teritoriul. Exemplele mai recente arată o frecvență ridicată a conflictelor în Orientul Mijlociu ca urmare a abundenței de petrol, probabil cea mai importantă resursă naturală a momentului. Zona este una extrem de tensionată și oricând ar putea izbucni de acolo un conflict care să se extindă. Petrolul nu este însă singura resursă care poate genera conflicte. Pământurile rare, esențiale în industria IT și, prin aceasta, în multe alte domenii tehnologice, se găsesc în proporție de 95% în China, care a decis de curând să țină sub control exporturile, o decizie care a trezit ostilitatea multor țări. La fel de ostil a fost întâmpinată și sistarea exporturilor de gaze rusești către Europa, din urmă cu câteva ierni. Dependența unor țări față de resursele naturale ale altora, în condiții de creștere a prețului și împuținare a acelor resurse, poate fi un factor de tensiune în plus. 5. Ascensiunea unor partide extremiste este o ”încununare” a celor patru elemente de mai sus. Sărăcia, frustrarea provocată de prăbușirea standardului de viață și măsurile nesatisfăcătoare luate de guverne are exact acest deznodământ. Partidele extremiste sunt un fel de barometru al bunăstării și gradului de mulțumire al populației. În anii ’30, în multe țări europene, și nu numai, au ajuns la putere partide extremiste sau dictatori propulsați de nemulțumirea maselor. Hitler și Mussolini au preluat conducerea unor țări care anterior erau democratice, și le-au transformat rapid, așa că existența democrației nu garantează o imunitate împotriva extremismului. Și acum constatăm aceleași tendință în multe țări. În Franța, pe locul al treilea la alegerile prezidențiale s-a situat Marine Le Pen, liderul extremei drepte, în Olanda există chiar la guvernare un partid extremist, în timp ce în Grecia stânga radicală este aproape de a câștiga alegerile. Nu este greu să ne imaginăm că o adâncire a crizei, care ar putea duce și alte țări în situația disperată a Greciei, poate aduce la putere și în alte țări partide extremiste. Iar acest tip de forțe politice este cel mai predispus la a porni conflicte care se pot transforma în războaie de mari dimensiuni. Dacă în acea perioadă partidele fasciste, mai ales cel nazist, au găsit ca debușeu pentru mânia maselor cu precădere evreii, partidele extremiste din prezent atacă mai ales imigranții, încercând să creeze aparența că aceștia ar fi vinovați pentru condițiile economice precare. Există și diferențe pozitive Există, totuși, în afară de aceste cinci elemente de asemănare, și alte câteva care diferențiază în bine perioada actuală de cea interbelică. În primul rând, nu există lideri extremiști importanți în țări puternice din punct de vedere militar. Atunci au existat în Germania, URSS și Japonia. E drept însă că acest lucru se poate schimba relativ repede, mai ales dacă se adâncește criza. Nu trebuie uitat nici că și liderii care nu sunt extremiști pot provoca războaie, pentru motive mai raționale și mai practice decât ”nevoia de spațiu vital”. În al doilea rând, nu există resentimente între țări în urma unor războaie anterioare. Există totuși animozități provocate de războiul rece, de divergențe politice sau economice mai vechi sau mai noi, de factori culturali și religioși, etc. În al treilea rând, puterea economică nu mai este concentrată în Europa, ea este împărțită în mod mai uniform pe glob, iar războaiele la distanță sunt mai puțin probabile. Nu există vreo ură care să mocnească de generații între popoare ce nu se cunosc, iar costurile sunt și ele mult mai mari. Nu în ultimul rând, cuceririle teritoriale nu mai sunt la fel de importante. Bogăția nu mai necesită accesul la resurse și la o populație numeroasă, ba chiar în multe cazuri țările cu populație mică sunt mult mai bogate decât cele mai mari, așa cum este cazul Elveției, de exemplu.