Faptul în sine constituie un eveniment cărturăresc şi este un câştig pentru limba română. Întrucât Biserica Ortodoxă e, prin natura ei, sobornicească şi susceptibilă la orice manifestare de individualism, traducerea Bibliei a fost la noi în Biserică o operă obştească.

De aceea, orice versiune nouă, însuşită de Sfântul Sinod, era socotită o diortosire, adică o îndreptare şi o aducere lingvistică la zi. „Din tipăritură în tipăritură, urmaşii limpezeau textul şi primeneau limba aşa cum începuse Coresi”, spunea Gala Galaction într-o conferinţă, Biblia românească, susţinută în 1943 la Sala Dalles.

Gala Galaction însuşi a dat o versiune a Bibliei, împreună cu preotul Radu Vasile, în 1938; versiune pe care Biserica nu şi-a însuşit-o şi pe care profesorul Alexandru Rosetti a publicat-o la Editura Fundaţiilor Regale. Gala Galaction s-a raportat, ca şi Petru Creţia, la textul elin al Scripturii, numit şi Septuaginta, deşi primul s-a slujit şi de textul masoretic al Vechiului Testament. E un prilej să arătăm, prin cuvintele lui Gala Galaction, ce este Septuaginta, textul-matcă al Bibliei creştine:

„În Alexandria era să se întâmple faptul capital al istoriei religioase şi culturale a omenirii. În limba elinească universalizată, ajunsă dialect obştesc, aici, în Alexandria lui Alexandru cel Mare, se traduc, în secolul al treilea înainte de Hristos, Cartea Revelaţiei, poruncile de pe Sinai şi toată catena lor de aur. (…) În limba elinească, şi în noua metropolă a lumii civilizate, legendarii cei 72 de traducători tălmăcesc, din ebraică, Legea, Profeţii şi Scrierile celelalte. Aşa a apărut Septuaginta.”

În Occident, aceeaşi Biblie, tradusă de numeroase ori, s-a numit iniţial Itala, iar apoi Vulgata. De la Conciliul de la Trento, Septuaginta constituie, în Biserica Apuseană, textul standard, sursa, întocmai ca în Biserica pravoslavnică.

Abia odată cu apariţia protestantismului s-a recurs la textul originalului ebraic. De aici şi deosebirile care au apărut cu vremea între cele trei confesiuni creştine, deosebiri care privesc atât traducerea, cât şi numărul de cărţi biblice incluse în canon.

Aşadar, Biblia folosită în Biserica noastră este, cum spunea acelaşi Galaction, „o fiică a Septuagintei”. În urmă cu aproape 80 de ani, el nu putea afirma cu hotărâre dacă Biblia românească derivă direct din Septuaginta sau prin mijlocirea slavonei.

Astăzi, filologii şi istoricii literari susţin că traducerea Bibliei de la Bucureşti, din 1688, a fost făcută după textul grecesc al Septuagintei. Tălmăcirea au efectuat-o Spătarul Milescu, fraţii Greceanu, cărturari mireni, iar oamenii Bisericii au revăzut-o, au îndreptat-o.

De atunci, versiunile ulterioare nu au făcut altceva decât să corecteze unele erori şi să pună textul în acord cu evoluţia limbii. Cine compară, de pildă, rugăciunea Tatăl nostru din Biblia de la Bucureşti cu aceea din ultima ediţie a Bibliei sinodale îşi poate da seama de această realitate.

Traducerea efectuată de Petru Creţia din cele cinci cărţi vetero-testamentare, respectiv Cartea lui Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea cântărilor, deşi aparţine unui scriitor laic, poate folosi, desigur, şi Bisericii. Mai ales că autorul semnalează unele erori de interpretare şi unele interpretări sau coruperi de text.

Să nu uităm că şi la reeditarea şi transliterarea Bibliei de la Bucureşti, apărută în 1988, au colaborat decisiv filologi laici, ca şi la reeditarea şi transliterarea Noului Testament de la Bălgrad.

Petru Creţia, cu măiestria şi cultura sa erudită, insistă asupra poeziei şi expresivităţii textelor pe care le traduce. Se simte, impregnată adânc, organic aproape, şi experienţa celui ce s-a aplecat îndelung asupra operei lui Eminescu.

Iar comentariile care preced cele cinci cărţi din Biblie, subtile şi pline de miez, sunt mai mult decât bine-venite omului din ziua de azi, trăit într-o lume brutal secularizată şi rupt de viaţa comunitară a Bisericii în care a fost botezat.