Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Kirk nu e pentru mine o simplă știre, ci un simbol al unei epoci care începe să-și piardă încrederea în propriile ei fundamente. Nu e doar moartea unui om, ci o rană deschisă în însăși carnea democrației occidentale.
Azi mi s-a confirmat din nou că sunt un mediocru. Că în ciuda lecturilor, a anilor trăiți, nu am înțeles nimic din miezul lumii. Nu pricep, de pildă, cum oameni inteligenți — unii chiar prieteni la care țin mult, creștini ortodocși, care merg la biserică, care-și fac semnul crucii onest, — pot ajunge să se bucure de uciderea unui om. Cum pot celebra asta ca pe o izbândă, ca pe o victorie, cu zâmbetul liniștit al celui care se simte îndreptățit?
E clar că sunt un mediocru, fiindcă mediocrul nu înțelege.
Mă uit la ei și simt că îmi scapă o cheie esențială a realității: ce fel de Evanghelie citesc ei, ce fel de Dumnezeu invocă, ce fel de inimă le bate în piept, dacă moartea celuilalt poate fi prilej de sărbătoare? Ori poate că tocmai aici e tragedia: faptul că nu există nici o cheie, nici o logică, ci doar o prăbușire a spiritului sub greutatea fricii și a urii.
Și atunci, dacă ei, mai inteligenți, mai cultivați ca mine mai încrezători în credința lor, pot ajunge să ridice paharul în cinstea unui asasinat, ce-mi rămâne mie, mediocrului, decât să rătăcesc, neputincios, prin îndoiala mea? Mă simt tot mai singur: un om care nu știe, care nu poate accepta să transforme crima în ritual. Și singura mea putere, dacă am vreuna, e să nu mă opresc aici, cu scrisul acesta, ca să nu devin și eu, fără să-mi dau seama, unul dintre „adevărații credincioși” ai urii.
Îmi revine în minte Havel, cu celebra lui formulă: „puterea celor fără de putere stă în adevăr”. Ce înseamnă asta astăzi? Înseamnă că cel care are curajul să rostească, să întrebe, să nu se lase sedus de clișee, intră deja într-o zonă de pericol. Adevărul, spus limpede și cu îndrăzneală, devine act de insubordonare. Și atunci, cum reacționează lumea? Nu cu răspunsuri, ci cu tăișul. Nu cu argument, ci cu lichidare.
Adevărul, pe care Havel îl punea în centrul rezistenței anticomuniste, e azi din nou contestat.
Cei care îl proclamă sunt ridiculizați, marginalizați, uneori chiar reduși la tăcere. Cuvântul liber, acel cuvânt care ar trebui să circule nestingherit între oameni, e întâmpinat cu armele urii. După cum moartea lui Kirk lovește nu doar o persoană, ci însăși ideea de dialog fără constrângeri.
Am recitit ieri câteva fragmente din ”Scrisori către Olga” - cartea lui Havel și parcă am rămas cu ecoul lor în mine. Mă impresionează nu atât filosofia lui, cât simplitatea unei rezistențe cotidiene. Un om în spatele gratiilor, izolat, fără voce publică, fără scenă, dar care reușește să transforme un colț de hârtie într-un spațiu de libertate. Când scrie „puterea celor fără de putere stă în adevăr”, el nu rostește o teză abstractă, ci trăiește pe propria piele acel adevăr.
E straniu cum asemenea fraze se lipesc de prezentul nostru. În jur, lumea pare să se miște cu repeziciune, dar, în fond, mecanismul e același: minciuna își caută forme noi, își schimbă masca, dar rămâne aceeași amenințare. Și atunci adevărul devine din nou o formă de rezistență, chiar și azi, când pare banal să vorbești despre „libertatea cuvântului”.
Îmi imaginez celula lui Havel: rece, cu tencuiala umedă, cu pașii grei ai gardienilor pe coridor.
Și apoi mă uit la masa mea: o cafea încă aburindă, câteva cărți deschise, un stilou Montblanc pe care nu-l mai folosesc, o scrumieră în care fumegă un Camel fără filtru. Un lux. Diferența e enormă, dar fragilitatea libertății e aceeași. Dacă el putea scrie acolo, între ziduri de beton, atunci eu nu am voie să mă plâng că spațiul public de azi e saturat de zgomot, de clișee, de agresivitatea celor care nu suportă contradicția.
Cred că puterea adevărului nu stă în grandilocvență, ci în gestul mărunt al mărturisirii. A scrie, a spune, a te ridica împotriva minciunii, fie ea și mică. Poate că exact asta voia Havel să transmită: adevărul nu e un proiect colectiv de mari proporții, ci o alegere personală, repetată zi de zi. Și fiecare alegere adunată face din cei fără de putere o forță imposibil de redus la tăcere.
Un gând mă însoțește ca o rugăciune laică: atâta vreme cât adevărul mai poate fi rostit, libertatea nu e complet pierdută. Și chiar dacă pare că vocea individuală se stinge în corul urletelor, ea rămâne, undeva, un sâmbure care poate încolți. Asta mi se pare lecția lui Havel — că libertatea nu se cucerește prin violență, ci prin tenacitatea de a trăi ca și cum ea ar fi deja reală.
Îmi pare că tragedia pe care o trăim dovedește cât de fragile sunt instituțiile pe care le credeam solide: familia, școala, universitatea, ordinea publică. Toate par să alunece într-o criză de sens, iar singurul liant care mai putea aduna comunitatea în jurul unei axe morale era tocmai libertatea de a rosti adevărul. Dacă și aceasta e suprimată, atunci rămânem suspendați într-o lume a simulacrelor, unde tăcerea e prețul supraviețuirii.
Havel în anii lui grei, scriind „Scrisori către Olga” dintr-o celulă ce voia să-i zdrobească spiritul este, parcă, mai puternică acum. El știa că adevărul nu se negociază, că libertatea începe prin a spune simplu „da” și „nu” acolo unde minciuna cere compromis. E greu de crezut să vezi azi, în inima Occidentului, că același tip de suprimare a cuvântului redevine posibil, chiar dacă nu mai poartă uniforma Securității, ci masca unui ”progres” neomarxist, care nu tolerează opoziția.
Întrebarea care obsedează este: ce facem mai departe? Ne retragem în tăcere, ca să ne păstrăm liniștea? Sau riscăm totul, așa cum o făcea Havel, pentru a rămâne fideli adevărului? Moartea lui Kirk e un avertisment crud că libertatea nu se apără singură. Ea cere mărturisitori, uneori chiar martiri.
În lumina toamnei care spală străzile, oamenii trec grăbiți cu telefoanele în mână, nepăsători la fragilitatea acestor lucruri. Mă întreb câți dintre ei mai cred, de fapt, în puterea adevărului. Și câți sunt gata să și-o asume, nu doar să o admire de la distanță. Pentru că, așa cum scria Havel, adevărul nu e o teorie abstractă, ci un act viu, care începe prin gestul curajos al fiecărui om de a trăi „ca și cum” libertatea ar fi deja cucerită.
Moartea unui om devine oglinda unei crize, dar și chemarea de a nu abdica de la ceea ce ne face liberi. Puterea celor fără de putere e și puterea mea, atâta vreme cât am încă forța să scriu, să gândesc și să spun ceea ce cred.
Într-o țară ca România, unde amintirea propagandei nu e un manual de istorie, ci un sediment viu, încă lipicios pe marginile memoriei colective, ideea de „true believer” capătă o textură aproape palpabilă. Hoffer descria, în 1951, cu o luciditate stranie, mecanismul prin care masele, frustrate, dezrădăcinate sau obosite de propriile lor vieți, își caută un refugiu în certitudini gata fabricate.
Era vremea marilor ideologii care promiteau totul și devorau totul. Dar ceea ce vedem astăzi e mai subtil, dar poate mai toxic: nu doar propaganda conjuncturală, ci lentoarea vâscoasă a unei indoctrinări care se așază în fibrele cotidiene, până ce uităm că există o diferență între dialog și zgomot, între adevăr și repetarea lui mecanică.
Mai mult decât atât: am vorbit cu un europarlamentar român, (unul dintre puținii care își iubesc țara!) înfricoșat de răul pe care îl face Bolojan atunci când repetă, cu o satisfacție parcă sumbră, că suntem în prăpastie, în incapacitate de plată. La Bruxelles și Strassbourg, imaginea României este țăndări.
Un discurs care, odată rostit, nu mai rămâne doar vorbă, ci blochează țara pe dinăuntru și o desfigurează pe dinafară. Mă îndoiesc că România poate chiar în faliment, în bătaia vântului! Greu de crezut, dar aerul se umple de frică și de deznădejde, iar frica asta devine mai puternică decât realitatea. Și, în timp ce scriu, nu pot să nu mă întreb dacă mai am voie să gândesc și să aștern pe hârtie asemenea lucruri.
Recent, un membru arcant USR- al partidului care conduce, practic România cu un procent de 10% în alegeri - dl senator Irineu Darău a spus textual că își doreste în România ”o democrație militantă, cu limitarea unor drepturi și libertăți, și chiar interzicerea unor persoane, dupa modelul UcrInei”.
Avem deci, toate premisele să devenim țara în care va fi interzis atât să gândești, cât și să te îndoiești…
Montaigne, în ”Eseuri”, cultivă spiritul de îndoială sceptică, inspirat de scepticismul lui Sextus Empiricus: „Que sais-je?” („Ce știu eu?”) — deviza lui celebră. La el, îndoiala e metodă de modestie intelectuală și de autoexaminare.
René Descartes, în schimb, este cel care a sistematizat îndoiala ca metodă: dubito, ergo cogito, cogito ergo sum („mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist”). În Discurs asupra metodei și Meditațiile metafizice, îndoiala metodică e instrumentul prin care ajunge la certitudinea existenței eului gânditor.
„True believer”-ul românesc contemporan nu mai poartă uniforma verde-oliv a activistului sau salopeta minerului cu ranga. Nu. El apare în studiouri lucioase, cu microfoane de ultimă generație, rostind aceleași fraze uzate, cu un zâmbet profesional și o siguranță care ascunde golul. Este omul care nu mai gândește, pentru că i s-a spus că a gândi e echivalent cu a trăda. Și atunci preferă să creadă.
În pandemie, în război, în secretomanie, în sloganul zilei. Crede cu o fervoare care substituie rațiunea, și crezând, își face datoria de a alimenta mecanismul care, la rândul lui, îi justifică credința.
Parca trăim derularea unui experiment în care materialul uman nu e înnoit, doar reciclat, iar concluzia e mereu aceeași: sistemul produce „true believers” în serie, nu indivizi, nu oameni. În acest cerc vicios, propaganda devine educație, iar educația devine absența educației.
Eric Hoffer scria că fanaticul nu are identitate proprie, ci o identitate substituită: el se confundă cu cauza, se dizolvă în ea. Asta face și propaganda românească de azi – ia oameni aparent normali și îi antrenează în ritualul dezumanizării, până când insultarea adversarului pare un act civic, iar tăcerea celor sceptici, o vină.
De ce ar fi interesul României să se autoflageleze astfel, să-și transforme mass-media în cor de ecouri și să-și erodeze propria cultură democratică? Răspunsul e poate tocmai acesta: pentru că un „true believer” e mai ușor de condus decât un cetățean. Pentru că un om care se agață de dogmă cu disperarea celui care refuză să se uite în golul interior, nu mai ridică îndoieli, sau întrebări incomode.
Și totuși, în acest peisaj apăsător, paradoxal, există și un semn de speranță. „True believer”-ul nu rezistă fără scenariul unei lumi în alb și negru, fără narațiunea care să-i dea consistență. Or, realitatea e, prin natura ei, gri, fragmentată, ironică. Cu fiecare crăpătură prin care pătrunde îndoiala, cu fiecare gest de reflecție critică, mașinăria are de suferit.
În România, nu mai e nevoie de un alt manifest, nici de un alt partid salvator, ci doar de o reînvățare a exercițiului dialogului. De la Descartes încoace știm că a gândi înseamnă a te îndoi. Dar aici, mai mult decât oriunde, îndoiala e un act de rezistență, iar refuzul de a deveni „true believer” e singura dovadă că libertatea interioară nu a fost complet confiscată.
