Scufundarea navei de luptă „Novorossiysk” rămâne, poate, cea mai neagră zi din cronica Marinei URSS. În noaptea de 29 octombrie, anul 1955, dezastrul misterios de pe nava de luptă a luat viața a peste 600 de marinari. Potrivit versiunii oficiale, accidentul ar fi fost provocat de o veche mină germană rămasă sub fundul navei de luptă, care se afla acolo de mai bine de un deceniu.

Noaptea de 29 octombrie 1955, Golful Sevastopol. Nava de luptă „Novorossiysk”, emblema Flotei Mării Negre a marinei sovietice, este ancorată la doar 300 de metri de coastă, în fața unui spital militar, iar cei 1.500 de membri ai personalului dorm liniștiți înăuntru.

Nava „Novorossiysk”, cu un gabarit de 29.000 de tone, a fost de fapt o navă italiană, în a cărei marină a servit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub numele de „Giulio Cesare” și care a fost cedată de către Italia Uniunii Sovietice în conformitate cu termenii tratatului de pace și ca despăgubire pentru daunele cauzate în război.

În aceeași noapte, în jurul orei 1:30 dimineața, o explozie echivalentă cu 1.200 de kilograme de TNT a explodat cu o violență ieșită din comun sub corpul navei „Novorossiysk”, sfâșiind întreaga navă de luptă de jos în sus. Ca urmare a acestei explozii brutale, „Novorossiysk” s-a răsturnat și s-a scufundat câteva ore mai târziu, luând cu ea viețile a 600 de marinari și trimițându-i pe fundul golfului.

Au existat multe speculații cu privire la explozia care a distrus cea mai importantă navă a Marinei sovietice în noaptea de 29 octombrie, iar singurul lucru care se știe cu certitudine este că explozia nu a avut loc în interiorul navei.

Rezervoarele de combustibil erau goale și, prin urmare, au fost aruncate, iar dacă detonarea ar fi avut loc pe nava Santa Barbara, ar fi avut loc o explozie de o asemenea magnitudine încât nu numai că „Novorossiysk” s-ar fi scufundat, dar ar fi distrus mai multe nave ancorate în jurul său. Analizele ulterioare au indicat că explozia a lăsat corpul navei deformat spre interior, ceea ce arată clar că explozia a venit din afara navei.

Cine au fost principalii suspecți

Oficial, scufundarea sa a fost atribuită detonării accidentale a unei mine magnetice uitate încă din Al Doilea Război Mondial de către germani, după ce aceștia au abandonat Sevastopolul în grabă din cauza avansului sovietic, deși această teorie nu este lipsită de umbre. Pe de altă parte, bateriile minelor magnetice germane aveau o durată de viață de 9 ani, astfel încât, la acel moment, la mai bine de 10 ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu greu mai puteau fi operaționale.

În cele din urmă, se spune că pagubele provocate au fost prea mari pentru o mină, iar craterul lăsat în golf prea mic, deși în favoarea acestei teorii putem spune că în anii care au urmat acestui incident au fost găsite alte 19 mine, dintre care 3 la mai puțin de 50 de metri de locul incidentului.

O altă teorie sugerează că italienii au fost de fapt cei care au scufundat „Giulio Cesare” din cel mai pur motiv „am omorât-o pentru că era a mea”, după umilința pe care le-a adus-o predarea navei lor către sovietici. Nu degeaba italienii au fost primii din lume care au dezvoltat comandouri de sabotaj submarin, așa-numita „Flotila a zecea de asalt MAS” (Décima Flottiglia Mezzi d'Assalto), ale căror capacități au fost amplu demonstrate după ce au intrat în portul britanic de atunci, la 18 decembrie 1941, cu ajutorul torpilelor pilotate de oameni-broască (scafandri de luptă), profitând de faptul că plasa portului era deschisă pentru a lăsa să intre mai multe nave aliate, iar mai târziu au ieșit nevătămate după ce au scufundat crucișătoarele Valiant și Queen Elizabeth.

Pe de altă parte, comandourile de submarine italiene, deosebit de active în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cunoșteau bine Golful Sevastopol, participând la mai multe raiduri în apele sale în timpul preluării orașului de către germani, scufundând două submarine sovietice și mai multe nave militare de transport.

De ce ar fi vrut britanicii să scufunde nava „Novorossiysk”?

Investigațiile ulterioare au arătat că, în noaptea de 29 octombrie, portul Flotei Mării Negre era complet lipsit de apărare în fața unor comandouri de acest tip. Plasele sale de protecție erau coborâte și hidrofoanele sale erau dezactivate, în timp ce navele Diviziei de Apărare a Submarinelor însărcinate cu protecția portului erau departe, astfel încât nimeni nu păzea accesul în port. În plus, se spune că, la scurt timp după scufundarea navei „Novorossiysk”, mai mulți submariniști italieni au fost decorați fără niciun motiv aparent, deși nu există nicio dovadă scrisă sau fotografică în acest sens.

Cealaltă unitate capabilă să efectueze un astfel de atac a fost cea de-a 12-a flotilă britanică. Pregătită după război de prizonieri italieni de la MAS și însărcinată cu apărarea bazei aeronavale din Gibraltar împotriva comandourilor italiene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Flotila 12 a fost considerată de mulți ca fiind cea mai capabilă unitate de comando de submarini din lume. Dar de ce ar fi vrut britanicii să scufunde nava „Novorossiysk”?

Uniunea Sovietică a obținut bomba atomică în 1949 și, în 1955, a început să ia în considerare posibilitatea de a expedia o parte din aceste bombe pentru a face arsenalul nuclear mai mobil. Ideea unor nave cu bombe nucleare care ar putea compromite securitatea insulei britanice nu era un lucru care îi încânta pe mulți din Londra, iar cum „Novorossiysk” părea să fie candidatul perfect din punct de vedere al dimensiunilor pentru a transporta dispozitive nucleare, britanicii, conform teoriei conspirației, au decis să pună capăt acestei posibilități, tăind problema de la rădăcină: dacă nu putem lua bomba de la ei, cel puțin putem lua nava de la ei.

Ce au făcut rușii pentru a evita ca istoria să se repete

Este greu de crezut că, în plin Război Rece, atât italienii, cât și britanicii ar fi riscat să pună în pericol pacea fragilă care exista la acea vreme, provocând cea mai mare tragedie maritimă din istoria Rusiei, pentru o chestiune de onoare sau pentru că nu doreau ca nava să fie folosită ca vector nuclear. Dar dacă într-adevăr totul a fost opera unui comando, cine ar fi avut curajul (sau lipsa de conștiință) să comită un astfel de act fără a risca să declanșeze un holocaust nuclear dacă ar fi fost descoperit?

Investigațiile privind scufundarea navei „Novorossiysk” au provocat un cutremur în lanțul de comandă al marinei sovietice. Mai mulți membri puternici ai Marinei s-au pomenit în fața coridorului de rezervă, iar în 1956 comandantul-șef al Marinei sovietice, amiralul Nikolai Gerasimovici Kuznetsov, a fost demis și decăzut din funcție, acuzat că ar fi  fost responsabil în mod direct de tragedie.

Cu greu vom ști vreodată ce a cauzat scufundarea navei „Novorossiysk”, întrucât nava a fost dezmembrată la scurt timp după aceea, astfel că nu mai există nicio dovadă cu care să putem lucra. Cu toate acestea, dacă exista un lucru clar, acesta era că astfel de tragedii nu se mai puteau repeta, trebuia dezvoltat un sistem de supraveghere portuară care să poată detecta minele, să identifice intrușii și, dacă aceștia aveau scopuri rău intenționate, să fie atacați.